Amintirile pot fi crunte. Pot fi cronice. Pot fi dureroase. Amintirile dor uneori ca o operatie fara anestezie. Doare sa te uiti in oglinda si sa stii exact care sunt firele alea de par pe care ti le-a atins ultima data. Sa vezi exact locsorul ala de pe frunte unde ti-a lasat ultimul sarut. Sa ii vezi urma mainii in palma ta, asa cum te-a strans ultima data. Sa vezi o particica din buza de sus inca rosie de la ultimul lui sarut. Doare. Mai ales, cand nimeni altcineva nu le mai vede. Sa tragi aer in piept si sa spui „asa a fost sa fie!". Si chiar sa crezi ca asa a fost sa fie. Slava Cerului ca au inflorit magnoliile! Miros a nou, a speranta, a mai bine. Era o vreme cand totul in jur mirosea doar a tine. Si ma intrebi acum, asa cum m-ai intrebat mereu „Tu, tu ce faci? Vreau sa stiu ce faci!". Iti aud vocea si imi dau seama ca nu mi-ai fost niciodata iubit sau amant. Sau prieten. Mi-ai fost intotdeauna cel mai feroce dusman. Mi-am pierdut anii, zambetul si sufletul pentru ... o voce. Pentru un sentiment de caldura, pentru un te iubesc. De fapt nu mi le-am pierdut pentru asta. Mi le-am pierdut pentru nimic. Si ma intreb daca as face la fel. Probabil ca da. Ce sens are sa mint si sa spun ca altadata as fi mai desteapta, ca alta data as fi mai calculata. Ca altadata nu te-as fi iubit.Ti-ai imaginat vreodata viata cu mine? In vazul lumii? Nu. Serios.Nu. Niciodata. De ce ? Pentru ca nuexista niciun univers in care sa fi fost posibila o forma de viata in vazullumii pentru noi doi. Dar daca..? Nu, fara niciun ‚dar daca". Nu exista pur sisimplu.
