De ce ajungem să acceptăm compromisuri? De ce botezăm cu numele de “iubire” relaţii care în loc să ne întregească, ne consuma, care în loc să ne ajute să devenim mai buni, ne fac să ne călcăm în picioare principiile, care ne fac să plătim cu vârf şi îndesat fiecare clipă de fericire? Mă tot întreb de ce ar accepta o femeie să ocupe locul doi în viaţa unui bărbat şi care ar fi motivaţia deciziei de a-l împărţi cu altcineva pe cel despre care pretinde că-l iubeşte. În ce moment renunţă o femeie la dorinţa de a fi singura din viaţa celui de lângă ea, bărbatul căruia îi dăruieşte totul, şi se amăgeşte cu ideea că i-ar putea fi de ajuns o relaţie construită doar din momente furate alături de un bărbat care este acolo „când poate”, cu sărutări pe fugă, cu minciuni, duplicitate, vinovăţie şi dezamăgire. E iubire sau doar slăbiciune, neputinţă poate?
