Cunctando restituit rem.[1]
ENNIUS[2]
— Răspunde-mi fără să minţi, dacă poţi, câine buchisitor, de unde-o cunoşti pe doamna de Rênal şi când ai vorbit cu ea?
— N-am vorbit niciodată cu ea, răspunse Julien. N-am văzut-o decât la biserică.
— Te-i fi zgâit la ea, lepădătură neruşinată!
— Niciodată! Ştii doar că la biserică nu-l văd decât pe Dumnezeu, adăugă Julien cu o uşoară făţărnicie, numai bună după părerea lui să înlăture palmele date în cap.
— Totuşi, aici se ascunde ceva, urmă ţăranul şiret, şi tăcu o clipă; dar de la tine n-o să aflu nimic, făţarnic blestemat! La urma urmei, o să scap de tine şi joagărul o să meargă mai bine. Te-ai vârât pe sub pielea părintelui Chélan, sau a cine ştie cui, care ţi-a făcut rost de-o slujbă bună. Hai de-ţi strânge catrafusele, ca să te duc la domnul de Rênal, unde ai să fii dascăl la copii.
— Ce-o să mi se dea pentru asta?
— Mâncare, îmbrăcăminte şi trei sute de franci leafă.
— Nu vreau să fiu slugă.
— Vită, cine-ţi spune să fii slugă? Crezi că eu aş primi ca fiu-meu să fie slugă?
— Si cu cine o să mănânc la masă?
Întrebarea asta îl încurcă pe bătrânul Sorel, care simţi că, dacă ar mai fi scos o vorbă, ar fi putut să spună ceva nelalocul lui; de aceea se mânie iar pe Julien, îl ocărî în fel şi chip, îl învinovăţi de lăcomie la mâncare, apoi îl lăsă şi se duse să se sfătuiască cu ceilalţi fii ai lui.
Curând Julien îl văzu, sprijinit fiecare în câte o secure, ţinând sfat. După ce-i privi îndelung, dându-şi seama că nu poate să ghicească nimic, se duse de se aşeză în cealaltă parte a şopronului, ca să nu-l dibuie ceilalţi. Voia să cugete la vestea neaşteptată care îi schimba soarta, dar simţea că-i e cu neputinţă să se stăpânească: îşi închipuia, cu toată puterea imaginaţiei, ce-avea să vadă în frumoasa locuinţă a domnului de Rênal.
„Mai bine renunţ la toate, îşi spunea el, decât să mă las pus la masă cu slugile. Tata o să mă silească, dar mai bine mor. Am cincisprezece franci şi patruzeci de bani puşi deoparte. Am să fug la noapte în două zile, pe drumuri lăturalnice, unde nu mi-e teamă de jandarmi, ajung la Besançon; acolo, mă înrolez în armată, şi, la nevoie, trec în Elveţia. Atunci, însă, adio avansări, adio speranţe pentru mine, adio preoţia care duce la toate!"
Groaza aceasta de-a mânca laolaltă cu slugile nu-i era firească lui Julien; ca să se îmbogăţească, ar fi făcut şi alte lucruri, mult mai neplăcute. Sila de slugi i-o insuflaseră Confesiunile lui Rousseau, singura carte cu ajutorul căreia imaginaţia lui îşi închipuia lumea. Colecţia buletinelor Marii Armate şi Memorialul de la Sfânta Elena îi completau coranul. Pentru aceste trei cărţi s-ar fi lăsat ucis. În alta decât în ele n-a crezut niciodată. Luându-se după o vorbă de-a bătrânului chirurg-major, toate celelalte cărţi câte erau pe lume le socotea mincinoase şi scrise de nişte ticăloşi dornici să ajungă.
Julien avea o inimă înflăcărată şi una din memoriile acelea uimitoare care deseori fac casă bună cu prostia. Ca să-l câştige pe bătrânul preot Chélan, de care îşi dădea prea bine seama că depinde soarta lui viitoare, învăţase pe dinafară tot Noul Testament în latineşte; ştia, de asemenea, cartea Despre papă de domnul de Maistre[3] şi credea la fel de puţin în amândouă.
