Ei nu se pricep să atingă inimile decât jignindu-le.
UN MODERN
Copiii îl adorau. El nu-i iubea deloc. Gândurile îi erau în altă parte. Orice ar fi făcut ţâncii ăştia nu-l scoteau din răbdări niciodată. Rece, drept, nepăsător şi totuşi iubit, fiindcă sosirea lui alungase oarecum plictiseala din casă, Julien fu un bun preceptor. În ceea ce îl privea, nu simţea decât ură şi scârbă pentru înalta societate în care era îngăduit, de fapt, la coada mesei, ceea ce explica poate ura şi scârba. La câteva prânzuri de gală abia îşi putu stăpâni ura faţă de tot ce-l înconjura. Într-o zi de Sfântul Ludovic, mai ales, pe când domnul Valenod dădea tonul conversaţiei în salonul domnului de Rênal, Julien fu cât pe ce să se trădeze şi fugi în grădină, pretextând că vrea să vadă copiii. „Câte laude i se mai aduc cinstei! gândi el. Ai zice că ea e singura virtute. Şi totuşi, câtă stimă, ce josnic respect pentru un om care fără îndoială că şi-a dublat şi şi-a întreit averea de când administrează bunurile săracilor! Aş pune rămăşag că scoate câştiguri până şi din fondurile hărăzite copiilor găsiţi, ale acestor sărmani a căror nenorocire e şi mai sfântă decât a altora! Ah! Monştrii! Monştrii! Şi eu, de asemenea, sunt un copil găsit, urât de tată, de fraţii mei, de toată familia."
Cu câteva zile înainte de Sfântul Ludovic, Julien, plimbându-se singur prin dumbrava numită Belvedere, aflată deasupra Drumului Credinţei, şi spunându-şi rugăciunile zilnice, încercase zadarnic să-şi ocolească fraţii, pe care-i văzuse venind de departe, pe-o potecă singuratică. Văzând veşmintele negre, înfăţişarea nespus de curată a fratelui lor şi dispreţul lui sincer pentru ei, invidia muncitorilor acestora grosolani fusese aţâţată în asemenea măsură, încât îl bătuseră până îl lăsaseră leşinat şi plin de sânge. Doamna de Rênal, care se plimba cu domnul Valenod şi cu subprefectul, ajunse din întâmplare în dumbravă; când îl văzu, pe Julien întins la pământ, îl crezu mort şi se sperie atât de tare, încât îl făcu gelos pe domnul Valenod.
Domnul Valenod se alarmase însă prea devreme. Julien, ce-i drept, găsea că doamna de Rênal e foarte frumoasă, dar o ura tocmai din pricina frumuseţii ei, prima stavilă care fusese cât pe ce să-i oprească în loc calea norocului. Şi îi vorbea cât mai rar cu putinţă, ca s-o facă să uite avântul care, în prima zi, îl îmboldise să-i sărute mâna.
Élisa, camerista doamnei de Rênal, se îndrăgosti curând de tânărul preceptor şi îi vorbea deseori stăpânei despre el. Din pricină că domnişoara Élisa îl iubea, Julien se alesese cu ura unuia dintre valeţi. Într-o bună zi îl auzi spunându-i Élisei:
— De când a intrat în casă preceptorul ăsta jegos, nu mai vrei să stai de vorbă cu mine.
Julien nu merita o asemenea ocară; dar instinctul lui de băiat frumos îl făcu să-şi îngrijească şi mai mult înfăţişarea. Ura domnului Valenod spori şi ea. Spunea pe faţă că atâta cochetărie nu i se potrivea deloc unui tânăr preot. Căci veşmântul pe care îl purta Julien aducea a sutană.
Doamna de Rênal observă că Julien îi vorbea mai des decât de obicei domnişoarei Élisa şi află că discuţiile acestea erau pricinuite de starea mai mult decât sărăcăcioasă a rufelor tânărului. Avea atât de puţine rufe de schimb, încât deseori era nevoit să le dea la spălat în afară şi, pentru aceste mici treburi, Élisa îi era folositoare. Nespusa lui sărăcie, pe care n-o bănuise, mişcă inima doamnei de Rênal; simţi dorinţa să-i facă daruri, dar nu îndrăzni, împotrivirea aceasta lăuntrică fu primul simţământ penibil pe care i-l pricinui Julien. Până atunci, cuvântul Julien fusese pentru ea asemănător cu un sentiment de bucurie curată şi pe de-a-ntregul intelectuală. Frământată de gândul sărăciei lui Julien, doamna de Rênal îi spuse soţului ei să-i dăruiască nişte rufe.
