Vaza! Nu e ea nimic, domnule?
Respectul neghiobilor, uluirea
copiilor, invidia bogaţilor, dispreţul
Înţelepţilor.
BARNAVE[1]
Din fericire pentru reputaţia de cârmuitor a domnului de Rênal, un imens zid de susţinere era necesar promenadei publice care se întinde de-a lungul colinei, la vreo sută de metri deasupra cursului râului Doubs. Promenada îşi datorează poziţiei acesteia admirabile una dintre cele mai pitoreşti privelişti din Franţa. În fiecare primăvară, însă, apele ploilor o brăzdau, umplând-o de hârtoape şi făcând-o de nefolosit. Neajunsul acesta, resimţit de toţi, îi dădu domnului de Rênal fericitul prilej de a-şi imortaliza ocârmuirea printr-un zid înalt de douăzeci de paşi şi lung de vreo treizeci sau patruzeci de stânjeni.
Parapetul zidului, pentru care domnul de Rênal fusese nevoit să bată de trei ori drumul până la Paris — căci penultimul ministru de interne se declarase duşman de moarte al promenadei din Verrières — parapetul zidului se înalţă acum la patru picioare deasupra solului. Şi, ca pentru a-i înfrunta pe toţi miniştrii prezenţi şi viitori, în momentul de faţă e împodobit cu lespezi de piatră cioplită.
De câte ori, cu gândul la balurile de la Paris, abia părăsite, şi cu pieptul rezemat de lespezile acelea mari, croite dintr-o preafrumoasă piatră cenuşie bătând în albastru, nu mi-am adâncit privirile în valea râului Doubs! Dincolo, pe malul stâng, şerpuiesc vreo cinci sau şase vâlcele, în fundul cărora ochiul zăreşte limpede nişte pâraie. După ce au săltat din cascadă în cascadă, le vezi căzând în Doubs. În munţii aceştia, soarele e foarte cald, iar când dogoreşte, la nămiezi, visarea călătorului e adumbrită, de-a lungul teraselor, de măreţii castani. Creşterea lor rapidă şi frumosul frunziş verde cu sclipiri albastre, castanii le datorează pământului cărat şi pus din porunca domnului primar dinapoia uriaşului său zid de susţinere, căci, cu toată împotrivirea consiliului municipal, el a lărgit promenada cu mai mult de şase paşi (pentru asta, deşi el e ultra[2], iar eu sunt liberal, îl laud) şi iată de ce, după părerea lui şi a domnului Valenod, fericitul director al Aşezământului pentru săraci[3]din Varrieres, terasa poate suferi o comparaţie cu aceea din Saint-Germain-en-Laye.
Cât despre mine, unul, eu nu-i găsesc decât un singur cusur DRUMULUI CREDINŢEI (numele acesta oficial poate fi citit în vreo cincisprezece sau douăzeci de locuri, pe plăci de marmură, care i-au adus o decoraţie în plus domnului de Rênal); cusurul Drumului credinţei, după a mea părere, e felul barbar în care ocârmuirea pune să fie tăiaţi şi tunşi, până în ţesuturile vii, puternicii castani. În loc să se asemene, prin frunzişurile lor scunde, rotunde şi turtite, cu cele mai vulgare zarzavaturi, castanii n-ar dori decât să aibă formele acelea măreţe pe care le au în Anglia. Dar voinţa domnului primar e despotică, şi, de două ori pe an, toţi arborii aparţinând comunei sunt ciuntiţi fără milă. Liberalii din partea locului pretind, dar ei exagerează, că mâna grădinarului oficial a devenit şi mai necruţătoare de când părintele Maslon a deprins obiceiul să la el crengile tăiate.
Preotul acesta tânăr a fost trimis din Besançon, acum vreo câţiva ani, ca să-l supravegheze pe abatele Chélan şi pe încă vreo câteva feţe bisericeşti de prin împrejurimi. Un bătrân chirurg-major din armata Italiei[4], retras la Verrières, şi care cât trăise fusese, după spusele domnului primar, şi iacobin, şi bonapartist, a îndrăznit într-o bună zi să i se plângă de ciuntirea periodică a frumoşilor copaci.
— Îmi place umbra, i-a răspuns domnul de Rênal, ridicându-şi glasul atât cât se cuvine atunci când îi vorbeşti unui chirurg, membru al Legiunii de Onoare; îmi place umbra şi pun să fie tăiaţi copacii mei ca să facă umbră. Căci nu înţeleg ca un copac să aibă altă menire, mai ales atunci când nu aduce venit, ca folositorul nuc.
Iată cuvântul-cheie care hotărăşte totul în Verrières: să aducă venit. El singur reprezintă modul obişnuit de a gândi a peste trei sferturi dintre localnici.
Să aducă venit e ideea care hotărăşte totul în orăşelul acesta care vi se va părea atât de drăguţ. Străinul nou sosit, încântat de farmecul răcoroaselor şi adâncilor vâlcele care îl împrejmuiesc, îşi închipuie mai întâi că localnicii sunt sensibili la frumos şi chiar că vorbesc cam prea des despre frumuseţea ţinutului lor; nu poţi tăgădui că nu fac mare caz de ea, dar asta fiindcă frumuseţea locului atrage câţiva străini, ai căror bani îi îmbogăţesc pe hangii, ceea ce, prin mijlocirea accizului, aduce venit oraşului.
Într-o încântătoare dimineaţă de toamnă, domnul de Rênal se plimba pe Drumul credinţei, la braţ cu soţia lui. Pe când îşi asculta soţul care vorbea cu un aer grav, ochii doamnei de Rênal urmăreau cu nelinişte mişcările a trei băieţaşi. Cel mai mare dintre ei, care să tot fi avut unsprezece ani, se apropia mereu de parapet, ca şi cum ar fi vrut să se caţere deasupra. Un glas blând îi rostea atunci numele: Adolphe, şi copilul renunţa la planurile lui ambiţioase. Doamna de Rênal părea o femeie de treizeci de ani, încă destul de frumoasă.
— S-ar putea să se căiască frumosul domn de la Paris, spunea domnul de Rênal cu un aer ofensat şi cu obrazul mai palid decât de obicei. Mai am şi eu câţiva prieteni la castel…[5]
Dar, deşi vreau să vă vorbesc despre provincia asta pe două sute de pagini, n-aş avea cruzimea să vă fac să înduraţi lungimea şi întorsăturile savante ale unui dialog de provincie.
Frumosul domn de la Paris, atât de odios primarului din Verrières, era chiar domnul Appert, care, cu două zile mai înainte, găsise mijlocul să pătrundă nu numai în puşcăria şi-n Aşezământul pentru săraci din Verrières, dar şi în spitalul administrat gratuit de primarul şi de proprietarii mai de seamă din partea locului.
— Dar ce necazuri poate să-ţi facă domnul acela din Paris, de vreme ce administrezi bunurile săracilor cu cea mai desăvârşită cinste? întrebă sfioasă doamna de Rênal.
— El n-a venit aici decât ca să reverse defăimarea, şi apoi o să publice articole în ziarele liberalismului.
— Dumneata nu le citeşti niciodată, dragul meu.
— Dar ni se vorbeşte despre articolele astea iacobine; asemenea lucruri ne distrag şi ne împiedică să facem binele. Eu, unul, n-am să i-o iert niciodată preotului.
[1] Joseph Barnave (1761-1793), orator în Adunarea Constituanta în timpul revoluţiei de la 1789.
[2] Adică ultraregalist.
[3] Aşezămtnt public unde erau adăposliţi oamenii fără mijloace de trai, cu obligaţia de a presta muncă în schimbul locuinţei şi al hranei primite.
[4] Armatele franceze care, sub comanda lui Napoleon, au luptat în 1796 în Italia.
[5] E vorba de castelul de la Neuilly sau de la Saint-Cloud, cu alte cuvinte curtea regală.
