Dalisa, O Căutare Aproape Nesfârșită

Cheia

Am ajuns acasă destul de repede. Îmi auzeam pașii îndreptându-se spre ușă.

Mi-aș fi dorit să-i pot povesti mamei tot ce s-a întâmplat astăzi: despre scrisori, despre cel ce m-a împins, despre femeia care trăia aceeași soartă ca a noastră.

Dar nu puteam face asta. Aș fi putut pune în pericol tot planul meu de a-mi găsi fratele.

Stăteam în fața ușii și mă gândeam la câte întrebări îmi va pune mama când mă va vedea.

Deschisem încet ușa încercând să nu fac prea mult zgomot. Mama era în bucătărie și vorbea la telefon. L-a închis imediat ce m-a văzut, așa că mă așteptam să nu aibă o reacție prea bună la faptul că am fost plecată toată ziua de acasă.

-Dalisa, a zis ea, ce bine că ai venit, se răcește mâncarea.

M-am pus la masă și am început să mănânc încercând să mă comport cât mai normal posibil.

-Pisicile astea, zise ea, atâtea săpături fac, exact în locul în care am plantat flori.

-Da, i-am zis eu, văzând pe geam o pisică trecând prin fața casei noastre.

-Cred că vecinii au in jur de zece pisici. Și toate vin la noi în curte.

Mama părea cu adevărat frustrată de problema aceasta a pisicilor.

-Mama, i-am zis eu după un timp, nu te deranjează că am plecat de acasă?

-Dalisa, ești mare acum, e normal să mai mergi la prietene.

Am mâncat cât de repede am putut și am lăsat-o pe mama în bucătărie, căci iar o sunase cineva.

Vroiam să merg în camera ei să caut ceva ce ar putea să mă ajute în căutare. Mama nu mă lăsa să stau în camera ei așa că probabil ceva era ascuns acolo.

Am urcat la etaj și stăteam în fața camerei ei. Era mama mea, dar îmi ascundea atât de multe, iar eu știam asta.

Am intrat încet, încercând să diminuez scârțâitul produs de ușă. Era o cameră complet normală.

Am început să caut prin setare, fără să las să se observe că cineva i-a umblat prin lucruri.

De ce nu îmi spunea adevărul? Nu mai eram un copil ca să poată folosi scuza că mă proteja.

Îmi priveam reflecția în oglinda așezată pe peretele din fața mea.

Dar ceva era lipit la colțul oglinzii. Era o poză. O poză cu tatăl meu.

Am luat în mână poza care îl înfățișa pe tatăl meu alb-negru.
Era îmbrăcat în uniforma militară specifică vremii aceleia.

Dar în poză mai era un bărbat. Nu-mi dădeam seama de trăsăturile feței căci poza era arsă pe jumătate.

Am întors poza.
13 August 1942
TOD

Și era lipită și o cheie de spatele pozei. Nu știu de la ce ar fi putut să fie, dar cu siguranță descuia o ușă.

Acum trebuia să găsesc doar ușa.