Dalisa, O Căutare Aproape Nesfârșită

Scrisoarea 2

"Ți-am promis, te țin de mână până la capătul lumii"

Am reușit cu greu să intrăm în gară. Era întuneric așa că trebuia să avem mare grijă unde călcam. Eliria avea o lanternă așa că ea mergea în fața noastră. Nu era chiar atât de întuneric cât să avem trebuință de o lanternă, dar mie mi se părea că Eliria încerca din nou să iasă în evidență.

–E cam multă mizerie aici, a zis Flavius.
–Normal că e, i-am zis eu, nu a mai făcut nimeni curățenie în ultimii șapte ani.
–Mă tot întreb ce s-a întâmplat cu adevărat de au închis gata după accident. Trebuie să fi fost ceva grav.
–Cred și eu că a fost, i-am spus eu abținându-mă să nu plâng. Nu s-a publicat în ziare și o vreme a fost dată o lege care interzicea orice convorbire care avea legătură cu ceea ce s-a întâmplat aici.

–Dar mama ta nu ți-a spus nimic? Bănuiesc că ea știe ce s-a întâmplat acolo.
–A spus doar că a dispărut. Poate că ea știe motivul. Dar de fiecare dată când o întreb ea tace. Sau plecă.

–Lasă că acum o să afli și tu într-un fel sau altul, a zis Eliria.
Poate că dacă l-ar lăsa pe Flavius în pace am putea cu adevărat să fim cele mai bune prietene. Și adevărul era că lanterna ei ne era de mare folos căci pe jos erau o mulțime de cioburi de la geamurile sparte ale gării.

–Am ajuns la linii, spuse Flavius mândru că putea să ne îndrume, deși ne-am fi putut descurca și singure.

Am ajuns pe peron fericită că puteam vedea iarăși lumina soarelui. Interesant era că până și trenurile erau lăsate la fel ca în ziua cu accidentul. Timp de un an orașul nostru nu a avut gară până ce s-a construit cea nouă. Parcă toți au vrut să uite trecutul, să-l acopere și să construiască altul nou peste temelia acestuia.
Dar eu nu-mi doream să uit trecutul. Pentru mine viitorul nu avea sens fără trecut și nici prezentul.

–Și unde e linia 13? l-am întrebat eu pe Flavius știind că îi plăcea să credem că el știa drumul mai bine decât noi.
–Eu chiar acolo, zise el și îmi arată cu degetul la ultima linie și cea mai depărtată de noi.

Am luat-o printre trenuri încercând să ajungem la linia 13, cea pe care o căutam. Intrarea prin gară era blocată așa că a trebuit pur și simplu să o luăm printre linii.

Eliria a țipat de câteva ori când mai trecea câte un șobolan prin fața noastră. Eu eram indiferentă la astfel de detalii, căci mintea mea era preocupată cu altele mult mai importante.

–Cred că am ajuns, zise Flavius.
–Da, i-am zis eu privind la semnul pe care era inscripționat numărul 13. Acesta e locul.
–Dar nu e nimic aici, a spus Eliria puțin dezamăgită.
–Eu cred că e, i-am spus eu, nu am venit până aici degeaba.

Trebuia să fie ceva. Și dacă nu ar fi avut legătură cu fratele meu, oricum ar fi fost ceva. Mă tot gândeam la scrisoare. Cu siguranță era linia 13.

–Nu știi în ce tren era fratele tău în noaptea cu "accidentul"? m-a întrebat Flavius în șoaptă încercând probabil să nu mă supere.
–Era negru, i-am spus eu, știu că e destul de ciudat, dar în vremea aceea cam toate era negre.
–Și în care vagon a fost?
–În ultimul, i-am zis eu tot în șoaptă. Ei au zis că ar fi fost posibil să fi căzut din tren în noaptea aceea. Dar nu l-au găsit nicăieri. Dacă ar fi căzut l-ar fi găsit; dar nu a fost așa.

–Stai liniștită că o să fie bine, mi-a zis el văzând că aproape plângeam, o să-l găsim în curând.

Mă uitam în jurul meu căutând vagonul în care a fost Levi.
–Cred că l-am găsit, a spus Flavius.
A arătat cu degetul spre un tren de culoare neagră la fel ca cel descris de mine. Și într-adevăr eram aproape sigură că acela era trenul.

Iarba crescuse îl jurul lui și era plin de un fel de liane de parcă ar fi trecut zeci de ani de când stătea acolo. De fapt chiar trecuse mult timp, dar parcă nici nu-mi mai dădeam seama.

Am mers în fața trenului. Mă așteptam mai degrabă să văd pe cineva, dar ceea ce am văzut era cu adevărat un pas înainte în călătoria pe care o făceam.
Era o scrisoare.

–E o scrisoare lipită de ușă vagonului, am zis eu fiind foarte fericită.
–Du-te și ia-o, m-a încurajat Flavius văzând că eram puțin speriată.

M-am apropiat încet de locul în care era lipită acea scrisoare. Îmi era într-un fel teamă de ce putea fi înăuntru, dar am preferat să trec peste orice mă speria și am dezlipit scrisoarea.

Eram pe cale de a o deschide, când am căzut jos într-o grămadă de cioburi, iar scrisoarea sub vagon.
Cineva m-a împins.