Dalisa, O Căutare Aproape Nesfârșită

Eliria

"Uneori amintirile fericite ne rănesc cel mai tare"

Cu toate că era sâmbătă m-am trezit destul de devreme pentru că eram încântată de faptul că astăzi eu, Flavius și Eliria, noua mea prietenă, urma să mergem la gară. După ce am descoperit scrisoare care se pare că mă urma de-a dreptul vrând să o deschid, am hotărât împreună că ar trebui să mergem până la gară ca să vedem dacă există măcar linia 13 de care zicea Flavius. Așa că m-am trezit foarte fericită gândindu-mă că puteam fi mai aproape de misterul ce îl constituia dispariția fratelui meu mai mic. De cum răsărise soarele mă trezisem și eu, iar acum așteptam ca și mama să se trezească și să îmi pună un bol de cereale. Dar fiindcă era weekend și nu era decât ora opt, mama dormea așa că a trebuit din nou să îmi pun singură cerealele. M-am îmbrăcat repede și am ieșit din cameră încercând totuși să nu o trezesc pe mama, chiar dacă aș fi preferat să fie acum trează.

"Ar trebui să-i scriu un bilet" mi-am spus eu. Mama nu știa despre scrisoare și nici nu-mi doream să o îngrijorez spunându-i că merg într-o gară posibil părăsită. Am luat o bucată de hârtie și am scris cât de simplu am putut prima minciună care mi-a venit în minte:

Merg la o prietenă pe care mi-am făcut-o ieri la școală. Nu am să vin târziu.
Dalisa

M-am și semnat cu toate că eram cam singura persoană care i-ar fi putut scris un bilet de felul acesta. Am coborât în bucătărie și am mâncat, la fel cum obișnuiam în fiecare dimineață, cereale cu lapte din bolul meu de ceramică de culoare turcoaz. Culoarea acesta părea să dea laptelui o nuanță mai plăcută chiar dacă nici așa nu prea îmi plăcea. Nu după mult timp, a sosit și Flavius care părea la fel de încântat ca mine de călătoria pe care urma să o facem.
-Nu ți-e foame? l-am întrebat eu încercând să par cât mai naturală, ceea ce era destul de dificil datorită aglomerării evenimentelor.
-Nu prea, zise el în șoaptă parcă vrând să nu trezească pe cineva deși mama era la etaj, iar sunetele nu ajungeau până la ea.
Părea la fel de preocupat ca mine de scrisoarea pe care am primit-o și din câte vedeam nici el nu prea avea chef de vorbă. Era într-adevăr dimineață, iar dimineața nimeni nu prea are.
-Și ce crezi că am putea găsi la gară? Pe lângă asta sunt două gări și se află la o distanță considerabilă una de cealaltă, zise el analizând situația din punct de vedere al realității.
-Nu știu, vreau doar să mergem până acolo ca apoi să nu îmi pară rău că nu am încercat. Pe lângă asta, va fi o modalitate distractivă de a-i arăta Eliriei orașul și de a ne cunoaște mai bine.
-Sper că vom găsi totuși ceva. Nu-mi pot imagina ce, dar sper din suflet să îți putem găsi fratele.
-Și dacă scrisoarea nu are legătură cu el? i-am zis eu.
-Eu cred că are, dar adevărul e că nu putem fi siguri de nimic. Ar trebui să plecăm căci e mult de mers până la gară și trebuie să ne întoarcem înapoi până deseară.

Flavius m-a ajutat să fac niște sandviciuri care să ne ajungă toată ziua, iar după le-am împachetat și le-am pus în rucsacul lui. Am plecat apoi spre casa Eliriei care nu era foarte departe de a mea. Locuia într-o casă de lemn destul de mare, desigur aceasta nu era casa ei permanentă, dar era un loc frumos de stat până și pentru o scurtă perioadă.

Nici nu a trebuit să bat la ușa Eliriei că ea a și ieșit. Era îmbrăcată cu o bluză de culoare roșie ce îi scotea și mai mult în evidență părul ei blond.
-Ai luat scrisoarea? mă întrebă ea.
-Da, e chiar aici, i-am zis eu și i-am arătat scrisoarea ce atârna în buzunarul meu.
Flavius era singurul care știa drumul spre gară, de fapt spre amândouă gările. Plecasem de vreo zece minute când Eliria, care nu mă cunoștea decât de ieri, mă întrebă:

-Tu și Flavius sunteți împreună?
A zis destul de tare cât să audă și el. Am roșit imediat, chiar dacă nu aveam cu adevărat motive.
-Suntem doar prieteni, i-am zis eu încercând să nu par deranjată de întrebarea ei.
Și adevărul era că nu mă chiar deranja. Doar că în privința lui Flavius nu prea știam cum să privesc situația. Îl plăceam într-un oarecare fel, dar poate că nu era îndeajuns cât să putem avea o relație. Și pe lângă asta eram cei mai buni prieteni și nu-mi doream să stric această prietenie.

-Să mergem mai întâi în gara cea veche a orașului.
-Dalisa, dar de ce vrei să mergem acolo? Nu a mai circulat nici un tren acolo de acum șapte ani de la incidentul cu dispariția fratelui tău.
-De aceea vreau să mergem acolo. Acela e "locul crimei". Poate vom găsi ceva. În plus în gara nouă nu există decât zece linii.
-Bine, vom merge atunci în cea veche, zise Flavius.

Mergeam deja de mai bine de o oră și mi se părea că drumul nu mai are sfârșit. Îi căutam finalul, dar mai întâi trebuia să ajung la gară. Acesta era mijlocul drumului; un mic început al mijlocului. Eliria era foarte fericită că putea vizita orașul. Pentru mine era doar o plimbare obositoare, dar aveam un scop care mă făcea să continui indiferent de circumstanțe. Știam ce trebuie să fac și nu aveam de gând să renunț până nu îmi voi revedea fratele, oriunde ar fi fost acum ascuns.