Reticent:Lagarul prieteniei

Trezirea

                                       2

    ―Ajutor!Ajutor!rasteam lung,dupa cateva convulsii successive simtite prin mijlocirea cosmarului.

Stateam intepenita,cu mainile imbratisate in jurul genunchilor, sesisand transpiratia abundenta cum se prelingea pe intreg corpul meu ascuns sub plapupa pufoasa rupta,veche, rosie cu imprimeuri florale si linii curbe,pe sub pijamalele striate jerpelite,stramte,dar mai ales pe fata incremenita. Fierbanteala ma cuprindea total ca si cum as fi pasit intr-un desert infocat de razele dure ale soarelui.

Eram empirica cand la usa subconstientului imi bateau aceste cosmaruri care erau neinsemnate, fiind obisnuita cu cantitatea de frica consumata in timpul lor. Nu visam persoane dragi din viata mea, ci,foarte rar, lucruri violente despre oamenii insuportabili mie sau vise urate acceptabile,care sa nu ma bage in sperieti ca acesta.Vise, in care,se intampla putine actiuni,cu putina furoare si care mai tarziu se dovedesc a fi adevarate, ca niste viziuni transmise prin cale nocturna.

―MAMI!urlam din rasputeri cu aducerea aminte a raposarii ei indurerate, starnind lacrimi de disperare care imi umplu ochii albastrII patrunzator deschis.

Devenisem constienta ca ma aflu tot aici,in patul meu cald,in locsorul de acasa. Astept cateva secunde pentru a capata dovada vietuirii mamei, insa nu primesc un raspuns cert,asa ca desprind cu o mana plapupa ce ma infasoara si ma ridicam ager din pat,putin ametita din cauza trezirii neasteptate si bruste din cosmarul gravat cu cateva semne de intrebare ridicate. Mergeam pana la usa din lemn veche,ingusta de o culoare maronie de stejar facuta acum cativa ani de taticul meu.

Casa noastra arata deosebit de elegant toata fiind din lemn,inchisa la culoare,veche ca celelalte de altfel,cu o pondere de trai mai buna decat viata in cocioabe sumbre de o penurie grozava a unor batrani ramoliti,pe care timpul nu i-a iertat si de fiecare data cand le urez ziua buna,ma intristeaza gandul care decurge la amintirea silitei copilarii pe care au dus-o.Intr-un fel imi pare rau de ei,de acei batrani care traiesc la marginea satului si pe care ii intalneam doar cand mergeam la afurisita aceea de scoala.Aceasta mica comunitate declarata drept fiind saracimea orasului, Engres,era situata undeva la poalele crestelor muntilor,departe de orasul propriu zis.De aici de sus unde ne aflam noi,zaream chiar si cele mai bine ascunse locuri infipte in stanci,peisajele naturii,scultand frumusetea naturala a zonei.Iar la cativa metrii departare,undeva,intr-un loc sigilat de satul nostru,se afla un camp deschis, inconjurat de pretutinderii de bratele padurii.Stagneaza mila oamenilor superiori ce considera locul asta neimportant,dar este totusi vital deoarece se regasesc suflete care uneori isi dau si painea de la gura doar pentru a-si hranii copiii infometati.

Eu,Damian,Rhowen Gray alturi de prietenii ei Lyall Hunt,Mayumi Akamine Lancelot Degrant si Zubin McCarron suntem situati intr-o pozitie mai buna. Cei cinci in schimb se intrec prin diferite aranjamente, nu mari,minuscule dar de efect,parca provocand o jelozie indirecta intre ei.Au acest procedeu de aranjare pentru a ului,dar nu stiu pentru ce. Nu se numara acest loc prigonit de soarta, pe lista de vizitat a calatorilor ,unde se regasesc renumite peisaje turistice cu numele de rigoare.Doar fumul care se desprinde de hornurile abia inalzite, iarna ,ma face sa imi calauzesc privirea cateva secunde prin extravaganta lor din lemn sau prin observarea unui lucru nou pus.Insa, acestia isi permit pentru ca mai "castiga" cate un banut furat,prin achitare de mita sau se afla in serviciul statului. Noi cei din epoca moderna, trebuie sa aratam bine,fie acasa,fie la scoala fiindca aceasta localitate rurala nu e mica;noi am avut ghinionul sa ne aflam aici unde este cel mai sarac. Se intinde pe kilometrii buni si la marginea acestora oamenii pot barfi.Cum de altfel o fac mai mereu.

Eram panicata,dar m-am calmat cand am observat holul lung si ramificat cu scara din lemn putred,pe partea din stanga lui.Balustrada inca se tinea,dar se cojea mult prea repede.Coboram scarile,uitand ca in casa este racoare,fiind toamna.Eram inca in calduri si aveam doar pijamalele drept scut impotriva racelii frigului. Lumina din bucatarie imi spunea ca cineva s-a trezit.

―Buna-dimieata, Yvonnis!imi zicea mama,e totul in regula?adauga intr-un final putin nelinistita.

― Buna-dimineata!zicea si tati.

― Buna -dimineata,mami,tati...Nu,totul e bine!Nu aveam somn..aaa...despre ce vorbiti?

― Doar despre fratele tau. Doar incepe si el scoala,nu?imi confirma tata,care lasase la un moment dat privirea in jos,nevrand sa imi zica mai multe.

In momente ca acelea,cand iti era rau fara bani,imi inchipuiam cum ar fi daca as fi facut ca acei excroci si as fi lua cu imprumut dar fara sa mai dau inapoi.Mama mi-a explicat de multe ori ca atunci cand iti patezi onoarea nu mai ai cum sa o cureti si de acea mai mereu ma lepad de gandul asta.

Atat mi-a mai ramas si mie.Un frate din cei doi.Daisuke,celalat fratior al meu mai mare decat mine cu 5 ani a plecat de acasa acum 7 ani.Nimeni nu l-a mai vazut de mult...mult timp. Mi-e dor de el.E bine cand ai un frate mai mare.Ai cu cine sa iti omori timpul, povestind despre diverse lucruri.Cum ar fi baietii.Ma exaspera cu intrebarea letala:"Yve, nu ai inca un "gagic"?"

Baieti?Ei nu sunt asa complicati.Adica cat de greu este sa fi cu unul?Am invatat destul de multe despre baieti,intentile lor si sincer,nu vreau acel"ceva"cat mai curand.Desi am iesit cu Damian.Si acum imi amintesc primul sarut.Care de altfel,desi toata lumea spunea ca este atat de important, de cele mai multe ori te dai cu capul de pereti cand afli ca este unul normal si ca poti sa mai gasesti o gramada de pesti in oceanul asta.Doar ca trebuie sa fie din aceia, bine facuti si comestibili.Nu orice pastrav tampit care iti iese in cale.Pentru ca am invatat, prostia e mare ,dar cand ma uit in jur prind curaj.

El era tipul amuzant,de treaba cu care toata lumea socializa.Invata binisor si profesorii il laudau.Imi placea culoarea negricioasa a parului zburlit drept, pigmentul acela inchis care dadea de minune cu verdele smarald din irisii lui.Cred ca fetele erau topite dupa el.Dar pe el nu il interesau. Stiu ca amintirile raman.Ma transpun foarte usor,rupand legatura cu aceasta lume in care foarte usor pot fi ranita,ma concentrez asupra aducerilor aminte cu el,pe care uneori din cauza fricii, le oropsesc.Uneori chiar lacrimez,sufocandu-ma cu patos in faradeligile surpate pe care le-am facut si din care stiu ca mereu m-a salvat. Era acolo pentru mine.

―Ok, atunci. Eu ma indrept spre scoala, le spun privind ceasul lipit de peretele din lemn crapat,sa nu veniti sa ma luati...aa...eu,ma opresc in padure ca sa mai aduc ceva acasa.

― Bine,dar sa ai mare grija !ma instiinteaza mama,ca de obicei nelinistita.

Pai,cate fete are mama?Doar una.

― Voi avea.Promit!zic asta si fug inspre ea inclestand-o cu mainile mele usoare, firave de adolescenta de 15 ani.O sarutam dulce pe obrazul ei care parca mereu pare tanar,necrapat de riduri sau de alte simptome normale pentru varsta ei si apoi ma repezisem la tati si il sarut si pe el pe obraz, rugandu-l sa imi pregateasca pranzul.