El

Capitolul 9

Ma uitam prin jur, iar camera parea mai pustie ca ultima data cand mi-am ridicat capul din carte. Mi-am strans lucrurile si m-am indreptat spre lift. Nu parea o distanta atat de mare de parcurs, am crezut ca reusesc singura, dar dupa cateva secunde, vederea mea a fost prea afectata, urmand s-a ma intalnesc cu fundalul negru care imi aparea in fata ochilor de fiecare data cand incercam sa ma ridic din pat, sau sa fac vreo miscare. Asteptam sa simt podeaua rece, sa simt impactul. Dar nu s-a intamplat nimic. In schimb, doua brate, aparent mult mai mari, ma tineau, exact deasupra podelei. L-am auzit cum a scos un sunet de durere, si el tebuie sa fi trecut prin multe, exact ca mine. Ma uit mai atenta si era baiatul de maidevreme. Am incercat sa ma ridic, dar nu m-a lasat. Ne-am ridicat in acelasi timp, incercand sa ne mascam durerea. M-am uitat mai atent la el si am observat ca avea zgarieturi pe maini si vanatai in unele zone ale fetei.

"Haide, te ajut sa mergi in salonul tau. La ce etaj stai?"

"Aaa... Pat... Ba nu, 6."

"Ah, okay. Acolo stau si eu" a chemat liftul si mi-a zambit de parca toata direrea a disparut pentru o clipa. " Cum ai ajuns aici?"

"Din cate am inteles, acum patru saptamani am pornit cu motocicleta spre... Defapt nici nu stiu unde m-am gandit ca vreau sa merg..." Am intrat in lift, iar el a apasat butonul cu numarul '6' , iar dupa le-a apasat si pe celalalt, afisand un zambet larg. "Aaa... Ce faci?"

"M-am gandit ca avem nevoie de ceva timp sa ne spunem povestile. " Am ras amandoi putin si dupa am incercat sa ini amintesc unde am ramas. "Okay, poti sa continui."

"Bun. Deci era noapte sau seara, anyway, intuneric aproape si ploua si cand am intors la stanga o masina care venea din fata, fara faruri, m-a lovit din plin. Am stat in coma o saptamana... Moarte clinica, iar dupa ca prin magie, ceva m-a facut sa ma trezesc. Si... Asa am ajuns aici, dar mai raman doar o saptamana sau cateva zile, iar dupa voi fi transferata la o clinica dintr-un alt oras. "

"Oh. Deci asta inseamna ca... Avem doar cateva zile sa ne cunoastem mai bine!"

"Amm, poti sa o iei si asa." A zambit, iar dupa a luat o gura mai mare de aer si a inceput sa spuna:

"Eu sunt aici tot de patru saptamani, dar eu imi stiu mai bine povestea si tot am visele astea care imi explica ce s-a intamplat. Sau totusi asta prefer sa cred." Privea in gol de parca si-a gasit iubirea vietii intr-una dintre ramasitele de reclame lipite pe peretele liftului.

"Okay, atunci ce s-a intamplat?"

"Eram in masina cu un prieten, adica.. Cu cel mai bun prieten, Jason. Eu conduceam si am trecut prin fata casei unei prietene. Stii? Chiar imi era dor de ea si aveam poza ei in portofel. Asa ca l-am cautat pe bancheta din spate si chiar in momentul in care l-am ridicat, nu am vazut semnul de stop si Jason nu m-a anuntat de masina care venea din partea stanga. Asa ca am ajuns aici. Accidentul nu a fost asa de grav, adica a apucat aproximativ sa franeze, dar nimic mai mult."

"Imi pare rau... Scuze ca te intreb, dar o iubeai?"

Aveam o lacrima in ochi pentru ca ma gandeam ca eu nu o sa stiu nici o data care a fost adevarata mea iubire, sau daca am iubit pe cineva cu adevarat, sau... Daca cineva ma iubeste. Eu voi ramane mereu asa... Iar daca cineva ma iubeste, atunci de ce nu e aici? Aici langa mine, sa ma ajute sa trec peste toate astea. Ma simt de parca am sters toate pozele din telefonul meu din ultimii trei ani doar apasand un buton. Au disparut atat de repede incat nici nu stiu cum v-a fi dupa ce voi ajunge iar la liceu..

Ma privea cu ochii sclipind si cu un usor zambet in coltul gurii.

"Asta e problema. Nu voi stii nici o data. De iubit, trebuie sa o fi iubit. Dar acum nu mai stiu nici cum arata. A disparut. Ultimii mei ani de liceu, tot... A disparut tot. Vad totul ca prin ceata si oricat de mult imi doresc sa o gasesc nu pot sa o caut, pentru ca toti considera ca nu aveam nici o poza si chestia asta ma scoate din sarite pentru ca stiu ca acolo era o poza."

"Ai verificat portofelul? "

"Da, e complet gol. Cred ca mai am 5 dolari si cativa centi, dar nimic mai mult"

"Atunci... Presupun ca nu mai aveai nimic in el. Poate doar ti-ai imaginat sau ceva, cum ai zis.. Ai visat."

"Bun. Super, si tu ma faci nebun."

"Nu! Nu cred ca esti nebun, dar nu cred ca e mai bine daca iti spun 'da ai dreptate, trebuia sa fie poza acolo' sau 'daca aveai dreptate, era aici si te ajuta sa treci peste'. Consider ca e mai bine cum am zis eu "

"Nu!" Un ras fortat i-a cuprins tot corpul, incercand sa ma faca sa inteleg ceva ce stiam deja. "Eu... Eu stiu ca era acolo! Mereu a fost acolo! Asa trebuia sa fie!"

"Dustin. Te inteleg! Eu mi-am pierdut mai mult de atat. De abea am intrat in liceu si nu mai cunosc nici macar o persoana din cate am cunoscut pana acum. Eu nici macar nu stiu cum e sa iubesti sau sa fii iubit! Nici nu stiu daca am simtit asta vreodata. Tu? Tu stii ca ai avut ceva real acolo! Ai avut mai multe decat mine.. Mai ai o parte din amintiri. Eu.. Am ramas fara cele mai importante licruri. Imi pare sincer rau.. Dar macar stii ca ai la ce sa te gandesti. Eu nu mai am nici macar atat.."

"Poate ca ai dreptate. Dar eu tot trebuie sa gasesc poza aia!" Poate o sa ma ajuti.

"Poate. Pana atunci... Eu o sa fiu in camera sub o patura ascultand muzica. Pa!" Am fugit repede pe usa care s-a deschis exact la etajul nostru, iar dupa s-a inchis exact inainte sa incerce sa ma prinda.

Am mers spre 'camera mea', iar in drum m-am gandit la acea poza. Cum ar fi daca as fi gasit eu o poza cu mine si cineva special? Cum m-as fi simtit daca ar fi pierdut-o? As fi fost devastata, pentru ca ar fii singurul lucru care imi amintea de orice am pierdut... Iar acum? E pierduta. M-am asezat pe hol si ma uitam la o raza de lumina care venea de undeva dun spate. Defapt priveam in gol. O lacrima mi-a cazut pe obraz, iar eu am ramas blocata. S-a auzit un zgomot din partea dreapta. Parea a fi liftul. Am vrut sa imi intorc capul, dar nu am reusit. Am ramas in aceasi pozitie plangand pe jos.

"Ali!" Mi-am auzit numele strigat pe hol. Dupa cateva secunde am simtit cum m-am prabusit in bratele cuiva si am izbucnit in plans. Brusc, nimic nu mai conta. Imi doream sa fi murit. Mi-am pierdut o parte din viata si nimic nu va aduce asta inapoi. Mi-am ridicat privirea spre el si am incercat sa zambesc. Ochii lui albastrii erau cel mai frumos lucru din lume. M-a ajutat sa imi sterg lacrimile si sa ma ridic.

Am mers in camera si am inchis becurile. Totul era alb si monoton. Simplul stat aici iti impunea o stare monotona de boala, poate singuratate... Stand in pat, ma gandesc oare ce ar trebui sa fac? Sa increp totul de la capat? Sa uit ce s-a intamplat si sa incep ceva nou? Sau sa caut in continuare?