Ochii mi s-au deschis si l-am vazut pe El...Avea aceeasi expresie trista ca atunci can am murit. Stai...Nu sunt moarta...Trebuia sa mor! Nu mai vreau teroare! Nu mai vreau sa-l vad!
-Trebuia sa mor! Trebuia sa mor!!
Doi barbati m-au legat de pat in timp ce eu ma zbateam. Eram la Ospiciu...De ce nu m-au lasat sa mor? Acum sunt o povara...Dar El se poate distra din nou...
Mi-am inchis ochis ochi, iar apoi i-am deschis. L-am vazut pe El. Statea aplecat deasupra mea plangand. Plangand? Ce se intampla cu el. Mi-a mangaiat obrazul cu mana, iar apoi s-a asezat pe marginea patului. El mi-a dat 17 ani te teroare, eu i-am dat sentimente. A meritat?
-De ce plangi?
El si pus mainile la ochi si a tacut.
O asinstemta m-a dezlegat si m-a condus catre o usa. M-a impins inauntru, iar eu am cazut pe podea.A incuiat usa...M-a imchis ca pe un animal...Asta ma face sa ma gandesc...Nu se intampla doar in mintea mea?
Peste 1 ora cineva a deschis usa. A intrat un barbat saten cu un carnetel in mana.
-Eu sunt Jack si voi fi psihologul tau. Tu cine esti?
-Amber.
-Poate vrei sa-mi povestesti ce vezi.
-El...chiar a plans?
Am aratat cu degetul spre el...care avea acceasi expresie trista.
-Nu vad pe nimeni.
Nici nu ma asteptam la altceva...Doar pe mine ma bantuie...17 ani de teroare...
