Moștenirea lui Army

PROLOG

— Cum te simți astăzi, Armand?

Oftez.              

            — Îți dau două numere astăzi, să nu mă mai întrebi în veci asta.

            Julie Natahan mă privește pe sub ochelarii ei ovali. Arată destul de bine pentru cei treizeci și cinci ani ai săi, blondă cu ochii albaștri, deși întrezăresc semne de botox.

            — De ce să nu mai întreb asta?

            — Răspunsul ar fi oricum o minciună.

            — Atunci ce-ar fi să îmi spui adevărul măcar o dată, Army?

            — Ce-ar fi să o lași dracului baltă, doamna asistent Natahan!?

            Pulsul mi se accelerează puțin, pentru că răspunsul  mi-a fost mai veninos decât mă așteptam. Buzele ei umflate se crispează.

            — Credeam că am trecut de faza ostilă și că facem progrese.

            — Așa credeai? spun dezinteresat. Și de ce ai crede asta?

            — Pentru că nu ai mai arătat niciun semn de ostilitate, de mai bine de un an.

            Scrie ceva în agendă. Nu spun nimic. Își ridică privirea.

            — Army?

            — Doamna asistent social?

            — S-a întâmplat ceva de la ultima noastră şedintă? Pari agitat..

Îmi încordez maxilarul.

            — Nu, nu sunt.

Ne uităm unul la altul, am mai jucat scena aceasta de mai bine de o mie de ori.

            — Cum e cu noua ta familie?

Ridic din umeri.

            — Bine.

            — Te-ai acomodat?

            Nu îi răspund. Trebuie totuşi să recunosc; are momentele ei de glorie. Nu prea multe, astfel n-aș mai veni aici de mai bine de zece ani, deși practic nui-am văzut niciodată rostul. Ah, da, sistemul public și serviciile sociale mai mult decât impecabile. Pe hârtie. Mă las pe spate și încerc să scap de această nelinişte, frecându-mă de scaunul de piele.

            — Nu e diferită de cea anterioară. Și nici de cea de dinaintea celei anterioare.

            Indiferent de ce fac, mă învârt în același cerc cu familiile mele adoptive. Își țuguie buzele din nou.

            — Te-ar ajuta dacă ai vorbi despre ea.

            — Sunt absolut sigur că nu, îi răspund, deşi nu sunt sigur că era o întrebare.

            Oftează şi își așază ochelarii pe agendă.                    Mă izbesc de ochii ei albaștri.

            — Mi-ai spune dacă ar fi o problemă, așa-i?

            Încremenesc. O simt cum se apropie. Neliniştea. Forfotind să își găsească loc prin mine. Îmi trece prin vene și mi se înrădăcinează în creier. Nu-i ușor să o controlez, dar măcar încerc.

            — Nu sunt probleme.

            — Părinții aceștia noi cum sunt? Mi-i poți descrie?