Moștenirea lui Army

Capitolul 3-Intalnirea!

Caitlin

            Îl urmez pe bărbatul cu zâmbetul ghiduș pe un coridor cenușiu și întunecat. Camerele pe lângă care trecem sunt toate deschise și goale, decorul fiind unul de armată, gri și cât mai simplu posibil.

            — Vrei să mănânci ceva între timp ?

            Întrebarea ofițerului de garnizoană îmi reamintește că nu am mai mâncat de la decolarea din New York. Având în vedere că mă aflam în baza militară din Afganistan, bănuiam că trecuseră destul de multe ore.

            — Nu, mulțumesc. Crezi că mai durează până când se întorc?

            — E de durată, de obicei. Exploziile au făcut mulți răniți și ..

            — Am înțeles, zic, în timp ce-mi așez geanta pe scaunul bucătăriei.

            — Ești ajutorul Mariei?

Îmi dreg glasul.

            — Da, Caitlin mă numesc. Sunt medic stagiar, în tutela Mariei.

            — Brad, spune, întinzându-mi mâna.

            — Maria ne-a tot povestit de tine, dar nu mă așteptam să fii atât de tânără.

            Nu știu cum să iau remarca. Douăzeci de ani era puțin, mai ales că mă simțeam ca de cincizeci, după ce în doar două luni, mă căsătorisem, divorțasem a doua zi, apoi completasem mii de formulare, ca astăzi să mă aflu aici.

Nu am verificat, dar probabil mă regăsesc în cartea recordurilor la rapiditatea pronunțării divorțului după căsătorie. Nici nu mai contează, astăzi vreau să cred că încep o nouă viață, pe cont propriu.

            — Aș putea să fac ceva, până ajung ei? Adică aveți răniți pe aici?

Îl văd ușor ezitant și descumpănit.

            — Nu avem. De fapt, aici e doar pilotul, dar are doar un bandaj pe care îl schimbă la câteva ore.

            — Când a fost ultima dată?

Ridică din umeri.

            — Cred că de dimineață.

            — Aha, spun. Și ceilalți?

            — Soldații sunt plecați în patrulă, iar restul echipajului medical este la spital pentru acordarea de îngrijiri medicale. Suntem noi doi, pilotul și soldații, paznici în posturile fixe.

            — Atunci merg să schimb bandajul pilotului.

            — Cum crezi. Deși am înțeles că rana e una superficială.

Încuviințez, apoi spun.

            — Ai idee care mi-e camera?

            — Bănuiesc că cea de lângă a Mariei. Ea are 103.

            — Okay. Mulțumesc.

            — Găsești în această bucătărie, cam ce ți-ar trebui să pregătești ceva de mâncare pe grabă. Masa de prânz a apus de mult.

            — Nu e problemă. Mulțumesc încă o dată.

            — Ah, și Caitlin?

            — Da?

            — Bine ai venit!  O misiune cât mai împlinită.

            Misiune?Nu știu de ce, dar cuvântul acesta deodată îmi place. Poate că misiunea mea de aici chiar avea să îmi schimbe viața. Sau să mi-o reseteze. Oricum ar fi, măcar să devin cel puțin umbra de dinainte de optsprezece ani, când vedeam totul cu alte speranțe. Îmi scutur la propriu capul, ca și gândul și îmi trec mâinile prin păr. Rochia mea de vară, scurtă era tocmai potrivită căldurilor infernale de aici.