Moștenirea lui Army

Capitolul 6

Caitlin

            Este prima mea zi liberă după mai bine de două săptămâni de foc, în care mă oferisem voluntar să lucrez în spital, chiar dacă răniții ce făceau parte din garnizoana noastră, se recuperaseră integral.

Am vrut o ocupație și singurul lucru deranjant în toată această treabă a fost șoferul pe care l-am avut; de fapt, pilotul, deși lucrurile tindeau spre o ușoară rutină în ceea ce îl privea, mai ales că evitam, pe măsura posibilului, orice discuție.

Ciudat mi se pare astăzi și faptul că îl văd pe el o problemă și nu apelurile repetate pe care zilnic le primesc de la familia mea și fostul soț. Nu le răspund niciodată, bineînțeles. Ce ar mai fi de spus după tot ce a fost, nu mi-am dat seama. De fapt orice replică posibilă nu mi se pare doar înjositoare, dar mai ales inutilă.

Adică o întrebare de genul cum o duc pe aici, la fel ca o mărturisire de dor, sau orice rugăminte de întoarcere acasă, toate mi se par o dovadă de tupeu grosolan. Nu am nevoie de încercările lor, mai mult decât eșuate, de a mă resuscita și de a o învia pe vechea Caitlin, a cărei singură greșeală fusese că le acordase lor credit; mai ales că mă simt încă atât de pustie la interior, iar abisul se adâncește când le revăd fapta odioasă.

Nu, nimic nu le justifică planul și astăzi realizez că cel mai mult mă doare fapta părinților mei, cărora nicio mulțumire de creștere și educare nu ar motiva negocierea vieții mele. Nu când venise la pachet cu importante trăsături de caracter, pe care în trecut le stăpâneam și mă caracterizau. Timp. Aveam nevoie de el să îmi resetez toată gândirea.

Privirea îmi cade, de la terasa înaltă unde mă aflam în bază, spre copiii arabi ce se jucau în nisip. Cum de rezistau în această căldură și cum de părinții le permiteau asta, era o nebuloasă pentru mine.

            — Doamna..?

            Mă întorc surprinsă. Copilul ce nu cred că avea mai mult de opt ani, cunoștea atât de bine engleza că nu îmi explic pe moment.

            — Da?

            — Vreau să vă dăruiesc un cadou.

Zâmbesc.

            — Nu, e okay, ţine-l pentru tine.

            — Vă rog..

            Privesc ezitantă către soldații din post, dar care nu erau atenți. Drake îmi spusese să îl întreb dacă era ceva ce nu îmi era cunoscut în această lume cu totul nouă pentru mine, însă, ce ar putea fi rău în acceptul unui cadou de la un copil arab?

O făcusem, de fapt, el îmi explicase în aceste zile în măsura timpului disponibil, mai ales că fusese ocupat cu garnizoana unde era căpitan și în niciuna din discuţii nu m-a avertizat asupra acestui lucru. Mă apropii de gardul zimțat și-i zâmbesc copilului. Empatia pe moment mă face să mă retrag, mai ales că e atât de bronzat  din cauza temperaturilor extreme la care era expus.

            — Ar trebui să stai la umbră, îi spun. Canicula îți poate cauza o grămadă de probleme. Câți ani ai?

            Nu îmi răspunde, mă privește descumpănit și realizez că poate nu m-am făcut înțeleasă și că nu știa engleza atât de bine.

            — Ești frumoasă, îmi spune zâmbitor.

            Îi mulțumesc și îi zâmbesc. Mă căznesc să mă întind să apuc cadoul, reușesc după mai multe întinderi lungi și mă încrunt pe când apoi îl văd alergând ca scos din minți.