Ren continua să-l privească pe deasupra ochelarilor pe băiatul care intrase în clasă fără a se scuza, întrerupând ora.
-Credeam că părinţii încă mai au bunul simţ elementar de a-şi educa odraslele măcar până la 7 ani. Se pare că m-am înşelat. Totul, dar absolut totul se răsfrânge pe umerii şcolii în ziua de astăzi… Şi pe ai idioţilor care se gândesc să se angajeze în învăţământ ca profesori, gândi Ren.
Buimac, Adrian nu ştia ce se întâmplă. Dintr-o dată toţi ochii erau îndreptaţi spre el. Din nefericire nu auzise ultimele cuvinte ale bărbatului de la catedră, fiind prea ruşinat şi prea pierdut în propriile-i gânduri. Tăcerea se lăsă din nou peste întreaga clasă, prelungind momentul penibil. Dezamăgit şi enervat, Ren aruncă creta pe catedră şi îşi trecu mâinile prin părul lucios şi negru, acoperindu-l, fără să vrea, de un strat alb.
-Şi nici măcar nu aveţi tupeul să vă susţineţi un punct de vedere ! Da, Peterson, nu ai nimic de spus, nici de rău, nici de bine ! Scuze nu îţi ceri, dar nici arogant nu ştii să fii… Câteodată mă gândesc că asta e cea mai mare problemă a generaţiei voastre : tăcerea. În stilul ăsta nu veţi ajunge nicăieri, de fapt, nici n-aţi plecat încă… vă lipseşte curajul din plin !
Adrian îl privea cu furie pe Ren Rochansky. De la începutul anului, de când venise ca profesor de literatură universală, îi uimea pe toţi, fie ei profesori, fie ei elevi. Avea o cultură generală fantastică şi o personalitate puternică, ştia când trebuie să fie dur şi când să fie simpatic. Era un bărbat frumos şi înalt, cu un păr negru uluitor, mereu strâns într-o coadă pe spate. Băieţii îl luau drept model iar fetele erau îndrăgostite, dar ceea ce era de-a dreptul de neconceput pentru Adrian era că, per ansambu, Ren Rochansky era profesorul perfect, iar în faţa profesorului perfect până şi şmecherul clasei se simte inferior.
-Vă rog să mă scuzaţi, răspunse Adrian cu o voce pe jumătate tremurândă, pe jumătate îndrăzneaţă.
Un val de râsete sparse tăcerea dintr-o dată, iar Ren nu făcu nimic pentru a linişti spiritele. Undeva în ultimele bănci, faţa lui Adrian era roşie ca o tomată.
-Da, să continuăm lecţia… Idiotul spuneaţi, domnişoară, reluă Ren fixându-l cu privirea pe Adrian.
Fata din prima bancă zâmbea şi ochii îi scânteiau. Ştia totul, citise cartea şi era pregătită pentru orice capcană, mai puţin pentru una fatală : privirea tulburătoare şi statura impunătoare profesorului din faţa ei.
Nu, nu te lăsa copleşită acum, îşi spuse Angel, şi obrajii îi deveniră trandafirii.
-Idiotul, de Dostoievski. Un roman de secol XIX, răspunse fata.
-Exact! Grozav, domnişoară. Un roman de secol XIX, unul dintre marile romane ale literaturii universale. Pe care numai domnişoara aici de faţă a avut bunăvoinţa de a-l citi, presupun.
În clasă se făcu linişte. Fiecare se uita într-o direcţie opusă, căutând să-şi ascundă privirea.
-Spune-ne, domnişoară, cum ţi s-a părut romanul, ce ţi-a plăcut, ce nu ţi-a plăcut, cum se citeşte în ziua de azi un roman de secol XIX…
Uitându-se în ochii de un albastru intens ai lui Ren, Angel se pierdu complet. Vocea îi dispăru în îtregime când dădu să articuleze o frază, astfel încât nu reuşi decât să scoată un ‘’…păi…’’ bâlbâit. Râsetele reîncepură. Dezamăgit, Ren se întoarse cu faţa la tablă şi începu să scrie câteva date despre autor şi despre opera acestuia. Deodată simţi cum un nou firicel de sânge îi coboară pe nas. Calm, scoase din buzunar o batistă şi se prefăcu că se şterge la nas.
