Tot ce gandim

#2

Am simțit cum pământul de sub picioare s-a cutremurat. Am văzut ceea ce, cu teamă, mă așteptam să văd. Îmi pare rău. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa, era mai bine să nu exist sau să fiu în altă parte, să nu văd și să nu simt asta. Durerea din sufletul meu nu o simte nimeni, ci doar eu .

Am crezut în vise, în speranțe, șanse, abureli, plăceri, aventuri… și toate astea, pentru ce? Pentru o minciună, căci nimic din ceea ce credeam eu nu exista. Am știut că am dreptate, mereu am dreptate. Secretul este cel care îmi dictează viața după propria-mi voce. Eu mi-am dorit asta, numai eu sunt vinovată pentru ceea ce mi se întâmplă. Nu condamn pe nimeni pentru ceea ce eu am crezut că e mai bine pentru mine și nu a fost. M-am mințit, și mă mint în continuare.

De ce fac asta? Am prea multă încredere în mine, sau duc lipsă totală. Să nu-mi pară rău de greșelile făcute, pentru cei care mă iubesc și știu să ierte, iar cei care nu mă iubesc, nu sunt alături de mine. Acesta este motivul pentru care sunt singură și pentru care îmi pierd seri la rând descărcându-mă în lacrimi reci și sărate, cuvinte și foi.

Aștept cu nerăbdare momentul meu de glorie, momentul meu de strălucire. Acea clipă când știu că o să am lângă mine ceea ce îmi doresc. Mă simt mai singură ca niciodată, nu pentru că au plecat oamenii de lângă mine ci pentru că eu m-am îndepărtat de ei. Nu contează când îți pierzi un iubit / o prietenă / o verișoară / o soră; are mai mare importanță pierderea de sine. Eu m-am pierdut…

Pe mine… încerc să mă regăsesc și să nu stau în monotonie. Am să ies din închisoarea în care mă aflu, o să mă ridic la lumină și am să cresc precum un om.