Adio până mâine...

Capitolul trei

— Arthur Lawrence, ce ne poți spune despre psihologia inversă? Trebuie să îți pun notă astăzi, apoi încă una şi... cam gata cu tine. Sper să ştii ceva de data asta.
Din nou, profesorul de psihologie privi în ochii elevului său ştiind clar că acesta nu ştia decât vreo două cuvinte din cea mai uşoară definiție. Fiind profesor universitar şi psiholog totodată realiză după mimică că stundentul acesta din anul I habar nu avea nimic legat de facultatea la care se află. Ura toți puştii bogați care au avut tot timpul ceea ce îşi doreau la nas iar oamenii ca el muncind mult pentru a-şi permite un amărât de curs. Știa cât învățase, câte sacrificii făcuse și cât de mult muncise până la 29 de ani ai săi să ajungă unde era. Îi favoriza în schimb pe cei cu situație financiară mai slabă, fiindu-i vizibil dragi prin faptul că erau perseverenți şi învățau fiind tot timpul primii, amintindu-i chiar de el.
Mai ales elevele.
Se considera norocos având un trup sănătos şi viguros nelucrând la sală şi un chip al naibii de chipeş, era narcisist.

— Este o tehnică de convingere...
fuseseră primele cuvinte ale elevului şi cam... ultimele, având în vedere că profesorul vigilent o văzuse pe colega din spate a acestuia care îi şoptea şi a mutat-o de lângă el, nedorind să fie considerat de la primele ore ale dimineții un nemernic ca de obicei.

— Aşa... continuă... îl încurajă Kenton sprijinindu-se de catedră.

— Domnule profesor, sora mea are cancer şi mă gândesc doar la asta... chiar nu pot învăța, mai are doar şase luni de viață.
Rosti elevul privindu-și dur profesorul în față, probabil încercând să profite de situație.

Ceilalți studenți începuseră deja cu şuşoteli, alții cu râsete crezând că este doar o scuză însă profesorul era singurul arătând o mimică crispată la auzul acestor cuvinte. Spre deosebire de restul, îl credea sincer căci anii în care a studiat psihologia nu fuseseră în van. Ştia ce înseamnă să ai pe cineva în familie cu această necruțătoare boală şi ar fi vrut acum să îi ofere toată susținerea, elevului său.

— Îi pot oferi consiliere psihologică surorii tale, dacă doriți... şi chiar şi ție, chiar am un studiu de făcut legat de astfel de cazuri, venise răspunsul profesorului iar în sală putând fi auzite alte chicoteli.

— Nu suntem cobaii dumneavoastră!

Băiatul ieşi furtunos din clasă înțelegând şi receptând spusele profesorului ca fiind spuse ironic crezând că nu l-a crezut deşi spunea adevărul(de data asta) și o ofensă faptul că s-a oferit să ofere consiliere.

La fel ca şi părinții săi, starea surioarei lui şi vestea că ar putea urma ca ea să nu mai fie îl devastase.
Și deși de obicei era tot lipsit de interes pentru școală deoarece considera că nu era pentru el și nu se vedea la Universitatea de Administrație și Afaceri așa cum tatăl său hotărâse pentru el, ci mai de grabă voia să facă Conservatorul pentru că atunci când închidea ochii se vedea cântând pe marile scene ale lumii, cu mii sau poate chiar milioane de fani ascultându-i piesele și fredonându-le împreună cu el.
Însă s-a supus dorinței părinților de dragul familiei care între timp, oricum se destrămase fără știrea lui.
I-au fost date două variante, ori să lucreze în domeniul afacerilor, ori să urmeze arhitectura ca și tatăl lui și niciuna dintre variante nu îl satisfăcea însă din perspectiva lui, a preferat să o aleagă pe cea la care avea mai puțin de învățat.
Le mulțumi însă părinților că nu l-au obligat totuși să practice avocatura ca și mama lor, proaspăt absolventă de drept căci ăsta a fost visul ei din totdeauna și a reușit să și-l îndeplinească puțin mai târziu chiar și având doi copii, aceștia nefiindu-i un impediment.

Băiatul nici măcar nu aflase de decizia părinților lui de a-și despărți drumurile după 20 de ani. Considera, în continuare, că are familia perfectă.
La aflarea veștii presupusei boli necruțătoare, cei doi soți au ales să renunțe la divorțul lor și disputele aprige, de dragul unicei lor fiice. Nici măcar nu mai deschideau subiectul, așa conveniseră de comun acord. Ca atât timp cât fata lor mai este în viață, ei să redevină familia de odinioară.
Planul copilei dădea roade și după 5 săptămâni situația familială se schimbase de parcă nici nu existase problema vreunui divorț. Solange părea că înflorește și ei erau uimiți de îmbunătățirea stării ei, făcându-i în continuare toate poftele.

— Refuz să cred acel raport când copilul meu nu are niciun simptom și se simte mult mai bine decât înainte de el!

Aruncând ușor neglijeul pe podea, Chelsea se așeză pe pat lângâ soțul ei, mai întâi sărutându-l, apoi cuibărindu-se la pieptul lui unde se refugiase încă de la aflarea necruțătoarei vești.
Acum o săptămână chiar făcuse dragoste cu el după șase luni în care nici măcar nu se mai sărutaseră.