Before I die

Prolog

                                   

                          Şi totuşi, din acele flăcări,

                    Nu răzbătea lumina, ci mai degrabă întunericul.

                                                                            de  John Milton, Paradisul pierdut.

      

          Aveam câţiva ani pe vremea când a început Exterminarea.

  Mulţi au privit acest lucru ca pe o minune dată de la Dumnezeu- pentru că „răul” fusese distrus la timp şi toată lumea era în siguranţă- dar nu noi. Pentru noi, acest lucru a însemnat doar începutul sfârşitului.

  Ţin minte când mama m-a ridicat din pat grăbită, luând din dulap cu cealaltă mână doar câteva haine şifonate, îndesându-le mai apoi într-un ghiozdan. În cealaltă cameră, tata făcea exact acelaşi lucru cu fratele meu. Pe atunci nu prea înţelegeam ce se întâmplă, fiind încă buimăcită de somn şi prea mică să mă intereseze de agitaţia din jurul meu. Ştiu doar că am început să bat din palme, strigând: 

  -Mergem în vacanţă!

 Cum m-a auzit, fratele meu a început să strige acelaşi lucru. Doar că nu am stat să analizez de ce mama avea ochii înlăcrimaţi când a spus „desigur, mergem în vacanţă”.

  Nu aveau mult timp de pierdut. Ai mei au luat doar strictul necesar şi ne-au ridicat din nou pe sus, părăsind casa împreună în mijlocul nopţii. Mă aşteptam să fie linişte pe străzi la acea oră, dar bărbaţi înalţi şi puternici băteau în uşile mai multor case, scoţând şi împingând lumea afară, controlându-i de ceva. În treacăt, i-am văzut pe domnul şi doamna Smith stând în genunchi pe iarbă. Un bărbat i-a dat o palmă soţiei, lăsând-o inconştientă. Mi-am acoperit imediat ochii cu mâna, speriată, dar încă mai priveam printre degetele răsfirate spre domnul Smith, care se întinsese protector peste trupul imobil al vecinei noastră. Bărbatul din faţa lui a urlat spre el, înainte de a-şi scoate un lucru pe care nu-l mai văzusem până atunci. Înainte să-mi dau seama, cei doi soţi zăceau într-o baltă de sânge, şi oricât de mică eram, ştiam că vecinii mei nu urmau să se mai ridice de-acolo pe propriile picioare. Acelea au fost primele persoane din neamul meu pe care le-am văzut murind, şi de-a lungul anilor au mai urmat mulţi alţii.

  Mama i-a întins tremurând tatei cheile de la maşină, şi acesta a deschis repede. Eu şi fratele meu am fost aşezaţi în spate, instruiţi să ne punem centurile de siguranţă. Mama a înconjurat maşina şi s-a aşezat gâfâind pe locul din dreapta. Dar înainte să-mi dau seama, cineva a deschis portiera şi l-a înşfăcat pe fratele meu, trântindu-l pe iarbă. Tata părăsise şi el la fel de repede maşina, înfruntând acum bărbatul ce avea în mână arma mortală. Am tresărit, simţindu-mi gâtul uscat. Am vrut să mă dau jos, dar mama a urlat la mine, înainte să părăsească maşina.

 -Sky, orice s-ar întâmpla, să nu te dai jos din maşină. Dacă cumva.. Se opreşte, încercând să evite ceea ce trebuia spus. Dacă cumva noi, ăă, o să fim reţinuţi, şi cineva străin o să vrea să te prindă, doar fugi. Mă auzi? Să nu te laşi prinsă. Sky.. Să nu te uiţi înapoi

 Am încercat să o opresc, am încercat să mă agăţ de bluza ei, să o trag înapoi, să urlu şi să mă ascund în spatele scaunului, dar m-am lipit de geamul maşinii, privind afară spre familia mea. Şi iată că trăiam din nou aceeaşi imagine, doar că de această dată, tata stătea deasupra fratelui meu, încercând să-l protejeze de orice rău care l-ar fi putut omorî. Dar a primit un picior în stomac atât de puternic, încât a căzut lângă el, suflând greu.

  Am urlat şi m-am trântit pe banchetă atunci când zgomotul puternic al declanşării armei a amuţit orice alt zgomot, şi am ştiut că nu mai plecam în vacanţă, că mama m-a minţit.

  Peste ani, am înţeles că ceea ce mama şi tata au făcut nu a fost de condamnat. Uneori, trebuie să şti să renunţi. Uneori, trebuie să te desprinzi de braţele unuia dintre copii tăi, care acum zăcea fără suflare lângă tine, ştiind că celalalt te aşteaptă în maşină, şi că eşti gata să-i protejezi viaţa lui dacă pe a fratelui său n-ai fost în stare. Îi apreciez pentru că au reuşit să fugă. Ei m-au salvat. Pentru că dacă aş fi rămas singură în acea zi, nu aş mai fi fost în stare să părăsesc acea parcare. Nu m-aş fi salvat.

 Mama mă îmbrăţişa puternic, plângând lângă mine. Nu ştiam ce să fac, mă simţeam incomod. Mama mea, eroina mea, pe care nu am văzut-o niciodată să sufere. Care înfrunta cu atâta curaj teancul de vase murdare, sau praful de pe mobilă, care salva ziua cu una dintre reţetele ei extraordinare. Mama, care mă învelea noaptea şi care îmi spunea o poveste înainte să adorm, îmbrăţişându-mă strâns înainte să plece- ştiam, pentru că o dată nu eram complet adormită şi am simţit-o făcând asta, cu atâta căldură, ca şi când ar fi fost ultima dată când putea s-o mai facă-, acum plângea încet pe umărul meu. Şi când a fost rândul meu să fac pe eroina pentru ea, nu am reuşit decât să ascult în tăcere suspinele ei care-mi frângeau inima. În oglinda retrovizoare, ochii tatei ne priveau înlăcrimaţi.

  -Tati, Jonas se mai întoarce? m-am auzit întrebând, ţintind vrăjită un punct pe strada nesfârşită ce ni se întindea în faţă. Mi-era frică de răspuns, simţind că lumea se prăbuşeşte în jurul meu.

  -Nu, scumpo. Dar chiar dacă nu se mai întoarce, ar vrea să nu-l uiţi.

 Mi-am muşcat limba, începând să plâng alături de mama. Cum aş putea să-mi uit fratele?