LYCAN

2. Recrutarea

      

A urmat suspinul Erenei şi al bunicii, iar Lin încetă să mai respire.

- O să fie bine. I-am şoptit, aplecându-mă spre urechea lui.

- Toată lumea afară! Ne ordonă o voce groasă şi masculină, cu acel ton ce dă de înţeles că nu e o fiinţă umană.

L-am pus jos pe Lin şi m-am întors spre el. Cu dimensiunea lui umpluse deja aproape tot spaţiul din casă. Deşi nu seamănă cu el, mi-a adus imediat aminte de tata, iar amărăciunea bruscă m-a făcut să ies prima din casă. Restul m-au urmat tăcuţi, Lin stă lipit de mine, dar asta nu mai e sigur acum, aşa că l-am luat în braţe şi l-am plasat bunicii.

- Să nu faci ceva nesăbuit, șopti ea, mult prea serioasă, iar asta m-a făcut să mă încrunt. Sunt nesăbuită prin naştere, dar nu sunt nebună să risc ceva cu sora şi fratele meu aici. Mi-am abţinut replica şi doar am aprobat din cap.

Oricât m-aş strădui, nu am cum să îl evit şi nici nu vreau. I-am înfruntat privirea. E clar că a devenit mai puternic faţă de ultima dată când l-am văzut, atunci încă era alături de tatăl său, al doilea la conducere. Cruzimea din ochii lui teribili mi-a îngheţat sângele în vene, dar l-am păstrat rece, alături de expresie.

- Sunt toţi! Spuse unul dintre ei, analizând o listă. Ne monitorizează foarte atent şi ştiu câţi locuitori sunt într-o casă.

Akima făcu un pas în faţă, analizându-ne pe fiecare în parte.

- Slabă familie, nu avem nimic promiţător aici. Spuse unul din spatele lui, atât de mare, încât blochează lumina soarelui. Intenţionat nu le-am analizat chipurile, nu aş rezista să îl recunosc pe tata.

- Eu nu aş spune asta. Glasul lui Akima se opri asupra mea, mă acoperi ca o otravă. Ar trebui să mă bucur că deja nu îl mai interesează sora mea, dar felul în care mă priveşte îmi dă de înţeles că am avut dreptate să nu îmi acord şanse de scăpare. Mi-am confruntat soarta şi am privit-o drept în ochi. Nişte ochi ce par să ascundă sufletul Diavolului, chiar dacă sunt superbi precum poveştile despre paradis. După transformare, vârcolacii au trăsături de lup chiar şi în formă umană. Bărbia ascuţită, colţii, perciunii prea deşi, urechile lungi. Un Lycan e înfiorător ca şi bestie, dar în formă umană e doar atât; un om. Având curaj să îl privesc acum pe Akima cu atenţie, nu văd nimic animalic la el, e doar un bărbat mare, puternic şi înalt. Părul blond până la umăr pare atât de angelic, încât e chiar ridicol, la fel şi ochii albaştri şi dinţii ce îmi zâmbiră răutăcios, dar fără colţi. Singurul detaliu ce îl dă de gol e vocea. E ca o atenţionare că ceea ce văd acum e doar un miraj, adevăratul chip e cu totul altul. L-am văzut pe Akima o singură dată în forma lui reală, iar de atunci coşmarurile mele au devenit terifiante.

- Hmm, aveţi dreptate, stăpâne. Asta e familia lui Angor.

Auzind numele tatălui meu, am clacat şi l-am privit pe cel care vorbise, apoi i-am privit pe toţi. Peste 20 de vârcolaci uriaşi, în formă umană, dar nu mai puţin înfricoşători. Creaturi atât de mari, încât pari născuţi şi crescuţi în altă lume. Nu am recunoscut niciun chip, dar asta nu m-a ajutat. Mi-au dat de înţeles că tata e cunoscut printre ei, un luptător ai cărui urmaşi nu sunt de neglijat.

E atât de linişte în jur, încât îmi aud propriul sânge alergându-mi prin vene. Cu toţii sunt ascunşi în casele lor, aşteptând terifiaţi sau plângându-şi deja pierderile. Mi-am înfipt unghiile în palme, nu o să mai rezist mult în fața privirii lui. Pare că o face intenţionat, aşteaptă să clachez.

Am tresărit de frică atunci când se năpusti asupra mea, îmi prinse maioul şi îl sfâşie pe pieptul meu. M-am încordat şi mi-am înfipt vârful bocancilor în pământ. Spre norocul meu, port o bustieră. Nu o să mă mai pot abţine dacă o rupe şi pe aia, puţin îmi pasă dacă îmi rupe şi gâtul după. Privirea lui coborî spre abdomenul meu, şi respiraţia mi se opri din nou când puse mâna pe mine. Întreaga lui palma uriaşă se presă pe muşchii mei abdominali, ce s-au încordat mai mult din cauza stresului, apoi urcă spre piept, în zona inimii, ce e surprinzător de calmă, dar asta pentru că devin furioasă, nu speriată.