LYCAN

5. Regele Născut În Sânge Şi Praf

    

— Ridică-te, Kalis!

Glasul lui mi-a adus lacrimi în ochi. I-am strâns cu forță şi mi-am muşcat limba ca să le abţin, apoi mi-am înfipt unghiile în pământ şi m-am străduit să mă ridic. Palma lui se aşeză pe umărul meu, am tresărit din reflex şi am vrut să mă trag înapoi şi să atac, dar el mă ţinu pe loc şi mă ajută să mă întorc şi să mă ridic în şezut. E pe vine, în faţa mea, iar chipul lui ascunde o mică urmă de amuzament.

— Eşti bine, scumpo?

Am bufnit pe nas şi mi-am şters pământul şi frunzele de pe obraz.

— Nu o să mai fiu dacă mă mai arunci încă o dată aşa. Am bombănit, el zâmbi cu acea gropiţă pe care i-o moştenesc şi se aşeză lângă mine. Îmi scoase frunzele din păr, apoi mă trase la pieptul lui.

— Ştii de ce facem toate astea, nu-i aşa, Kalis?

Am oftat şi am aprobat din cap.

— Ştiu, tată.

— Trebuie să fii pregătită. Vreau să fii puternică, să te aperi şi să lupţi atunci când o să vină timpul. Mi-am ridicat privirea spre el, încercând să nu schiţez ceva din cauza durerii îngrozitoare pe care o simt în zona coastelor şi în braţul drept.

— De ce Erena nu se antrenează niciodată cu noi? m-am bosumflat din nou, nu mă deranjează faptul că tata mă ia mereu în pădure, la vânătoare şi antrenamente, cât faptul că Erena e scutită de chinul ăsta şi poate să stea toată ziua acasă. El zâmbi din nou, apoi îmi frecă braţul pe care estimase că îl ţin încordat din cauza durerii.

— Ea nu a fost născută pentru aşa ceva. Tu eşti! Vrei să spui că ţi-ar fi plăcut să stai toată ziua în casa aia, fără să alergi prin pădure, să fugăreşti animale şi să te caţeri în copaci? Am strâmbat din nas. Acum că pune problema aşa, situaţia se schimbă. Am zâmbit cu toţi dinţii, apoi am ţâşnit în picioare.

— Nu. Şi cea mai bună parte e că pot să o bat şi pe ea şi pe Deon, chiar dacă sunt mai mică decât ei.

Tata râse şi se ridică şi el în picioare, scuturându-şi mâinile de praf. Înălţimea lui m-a făcut întotdeauna să mă simt mândră şi fascinată, îmi spune mereu că îi semăn şi sper ca într-o zi să devin şi eu aşa înaltă şi puternică precum este el. Toţi să se teamă de mine şi să mă respecte.

— Vezi? Durerile astea mici, merită! Se aplecă spre mine şi îmi dădu un bobârnac peste nas, făcându-mă să chicotesc, apoi, din senin, i-am văzut braţul enorm îndreptându-se spre mine. M-am obişnuit să mă atace din senin, iar eu să mă apăr din reflex. M-am ancorat de braţul lui şi m-am aruncat printre picioarele lui, încercând să îl împiedic. La cei 7 ani ai mei, îmi e imposibil să îl dobor, dar cel puţin reuşesc uşor să mă apăr, mai ales din cauza rapidităţii.

Durerile acute au lovit din nou, de data asta precum o arsură. Tot sângele pare să îmi clocotească, iar peisajul s-a înceţoşat brusc. Pădurea şi-a pierdut culoarea de smarald şi a rămas negrul durerii. Am urlat, dar urletul meu vine parcă din altă lume, din alt glas, mai dur şi matur.

Am scâncit şi tata mă împinse de la spate şi mă aruncă la pământ.

— Nu îţi lăsa niciodată spatele nepăzit, Kalis. Îmi dictă el, am reuşit să mă îndoi şi să sar de la pământ înainte că el să se năpustească iar asupra mea. Mi-am pus braţele în dreptul feţei, aşa cum m-a învăţat, dar brusc nu am reuşit să le mai simt, arsura cumplită le-a cuprins, iar eu nu am reuşit să mai rezist şi am ţipat din răsputeri. Imaginea tatei se schimbă brusc când se aplecă deasupra mea, părul lui negru deveni blond şi chipul își schimbă trăsăturile înainte să intre în ceaţă.