LYCAN

8. Blestemul Vindecării

Nu m-am uitat înapoi după ursul pe care l-am ucis, dar de data asta am urmat alt drum de întoarcere. Cage nu îmi dă prea multe şanse de reuşită şi are toate motivele să creadă asta, dar ce nu ştie el şi nici Amun, e că nu intenţionez să intru pe poartă în teritoriul lui Akima. A fost cât se poate de atent de-a lungul timpului, dar oamenii au reuşit să i se strecoare pe sub nas, păcat că nu au avut şi puterea să fugă suficient de departe.

Am alergat prin pădure, fără să mă uit înapoi, dar cu urechile ciulite non-stop. Faptul că acei doi vârcolaci se aflau în afara teritoriului, în plină zi, îmi dă de ştire că ceva se întâmplă, eu sau altcineva e căutat, sper doar că ei să fi fost singurii şi lipsa lor să nu fie simţită până la căderea nopţii.

Aveam 8 ani când străbunica mea mi-a arătat tunelul. Fusese construit de dinainte ca bestiile să pună stăpânire pe pământ şi folosit la eliminarea unor deşeuri toxice, în pădure. Cealaltă gură de ieşire se afla într-o fabrică de aluminiu, din care nu a mai rămasă nimic acum şi în locul ei au fost construite o casele noastre. Locuitorii au descoperit tunelul abia după câţiva ani, când podeaua s-a prăbuşit sub ei. Bestiile nu ştiuseră de el atunci, când au dărâmat clădirea, şi nimeni nu le-a spus vreodată. Proprietara casei, o prietenă cu străbunica mea, a reparat podeaua şi a ţinut tunelul secret, mai ales când şi-a dat seama că duce în afara oraşului. Din păcate, nu prea departe şi toţi cei pe care a încercat să îi ajute să evadeze astfel, au fost prinşi şi sfâşiaţi. Din fericire, niciunul nu a spus pe unde a reuşit să fugă, dar Emilia a hotărât să baricadeze tunelul şi să nu mai trimită pe nimeni la moarte prin intermediul lui. Străbunica mea mi l-a arătat, deşi mi-a interzis să îl folosesc vreodată, doar atunci când nu va exista nicio altă posibilitate.

Acum nu am nicio altă posibilitate.

Ajungând la porţile alea, o să fiu capturată imediat, cu mirosul meu sau nu. Vreau să îmi văd familia înainte ca Akima să pună gheara pe mine.

Gâfâind, am ajuns în zona în care ştiu că se află gura de ieşire a canalului. M-am rezemat de un copac şi am respirat cu nesăţ gurile de aer, şocată totuşi cum pot să alerg atât de repede, fără oprire, o distanţă de aproape 10 kilometri. O să îmi pun întrebările astea mai târziu, acum am alte priorităţi. De-a lungul timpului am vizitat tunelul, ştiu exact unde e intrarea, însă nu am verificat şi interiorul, sper să nu se fi produs vreo surpătură.

L-am găsit ascuns sub o pătură de ferigi, lângă un pârâu aproape secat. Deşeurile erau deversate printr-o conductă direct în apă, acum a mai rămas doar distrugerea provocată şi mirosul îngrozitor. Am eliminat perdeaua de ferigi, atentă să o aşez în urma mea şi am pătruns în tunel, care mi se păruse mult mai larg când aveam 8 ani. Acum sunt nevoită să îl traversez mergând pe burtă, pe coate, iar mirosul îngrozitor şi mocirla de sub mine mi-au adus repede stomacul în gât. Nu am nicio sursă de lumină, iar asta nu îmi uşurează situaţia deloc. Mi-am înghiţit saliva şi mi-am menţinut calmul cât mai sus, deşi a fost pus serios la încercare când am simţit că nu sunt singură aici. Am recunoscut uşor zgomotele scoase de şobolani, iar instantaneu mintea mea a produs o rugăciune să nu fie prea mulţi şi să mor într-un mod atât de patetic, având în vedere prin câte am trecut.

Prima muşcătură de palmă mi-a produs un ţipăt scurt. Am smuls rozătoarea din carnea mea şi am izbit-o de podea cât de tare am putut, de mai multe ori, până am simţit-o cum rămâne fără viaţă, deşi m-a mai muşcat de câte ori.

Am avansat cât de repede am putut, trebuind să dau constant din mâini şi din picioare de fiecare dată când ceva se agaţă de mine. Mai mulţi mi-au sărit în spate, dar nu m-am oprit, am înaintat așa parcă ore întregi, fără să mă opresc. Am țipat când altul a reușit să treacă de hainele mele și să muște zdravăn, l-am prins cu furie și l-am izbit de peretele tunelului. Zgomotul grețos pe care îl scoase păru să îi sperie puțin pe ceilalți, dar nu suficient să mă lase în pace.