Sânge

Capitolul 4;

Capitolul 4

„Sunt aici de pe vremea când era cazul să mă car

Am rămas de unul singur, încercând să par normal

Zboară timpul fără mine, pe pilot automat

Toți se cred întregi la minte, când, de fapt"

- Spike, „Salcâmii"

• ° • ° • ° • ° • °

Un telefon suna, iar cu pleoapele încă lipite, am întins mâna spre marginea patului. Îmi intrase în subconștient faptul că trebuia să îl opresc cât mai repede, înainte să apuce să o trezească și pe Diana. În caz contrar, mă puteam aștepta ca ceva să mă lovească din partea cealaltă a camerei în orice secundă.

Alarma s-a oprit și m-am trezit, cu ochii încă închiși, mulțumindu-i lui Dumnezeu în sinea mea că numai eu apucasem să o aud.

În clipa de față, nu realizam cât era ceasul, sau în ce dată mă aflam, dar numai faptul că mă trezise telefonul însemna că nu era sfârșit de săptămână și că, cel mai probabil, în mai puțin de o oră trebuia să fiu la vreun curs.

Am dat să mă rostogolesc într-o dungă, însă ceva durere de spate m-a făcut să nu mă clintesc mai mult de un centimetru.

Dormisem strâmb?

Am oftat, ducându-mi degetele ca să-mi frec pleoapele și să alung somnul din ele.

- Se trezește?

- Așa pare.

Am tresărit și am deschis larg ochii.

Două chipuri cunoscute se holbau la mine din centrul încăperii - o Diana epuizată, cu părul răvășit peste umeri, brațele încolăcite la piept și cu îngrijorare în expresie, alături de un Andrew care își ținea ceva plastic lipit de un obraz.

Un flux de întuneric, înjurături și durere mi-a încețoșat privirea, m-a electrocutat în fiecare celulă a corpului când realizarea întâmplărilor de pe trotuar mi-a acoperit judecata.

Am încercat să mă ridic în șezut ca să alung greața din stomac, să îndepărtez senzația de vomă, dar corpul meu nu s-a clintit. În schimb, din câțiva pași, Diana era lângă mine.

Se lăsase pe vine astfel încât pupilele sale să fie la nivelul irișilor mei.

- Ești OK? Te doare ceva?

- Ajută-mă să mă ridic, am mormăit printre dinți, cu respirația tăiată.

Un braț a răsărit de nicăieri, s-a strecurat printre așternuturile de pe pat de sub mine, m-a apucat de umeri și m-a ridicat. Am văzut în ultima secundă un coș așezat la nivelul bărbiei mele, exact în momentul în care corpul meu renunțase să se mai lupte cu senzația de vomă, și am început dintr-odată să vărs în plasticul de dinaintea mea.

Când sentimentul de greață s-a disipat dinlăuntrul meu, am clipit, alungând lacrimile din colțul pupilelor.

Diana a luat coșul de gunoi plin de vomă din fața mea fără să schițeze vreo grimasă și a dispărut cu el dincolo de ușă.

Mi-am dus mâneca la gură ca să șterg resturile scârboase, dar am tresărit când, cu coada ochiului, am remarcat o siluetă întunecată și mi-am dat în același timp seama că un braț continua să îmi sprijine umerii pentru a sta în șezut, iar un altul se odihnea pe marginea patului de lângă mine.