În sălbăticia...casei~~Itachi fanfic

Cap 3-Alege-ţi cu grijă vecinul de masă

Se opreşte când dă cu ochii de Itachi şi din vreo câteva semne din care nu ştiu dacă  Itachi a uitat vreun jutsu şi vrea să şi-l reamintească încercând toate combinaţiile de semne pe care le ştie sau vrea pur şi simplu să se apere de o muscă se pare că Sebastian şi cu el termină aşa zisul salut.

Eu-- Băieţii! *şi ridic din umeri*

Itachi *examinându-mă din cap până în picioare* Fetele extraterestre! 

Sebastian-- Itachi, nu ar trebui să te comporţi aşa cu o domnişoară ca Sayuri.

Itachi-- Vorbim despre aceeaşi fată care stă în colţul opus al camerei?! Fata aia mi-a muşcat cea mai puternică cioară pe care o am.

Eu *uitându-mă plictisită la el* Oh, weah, weah...îţi muşcă şi omul o cioară care nu ştie să se apere de un atac surpriză şi deja începi să plângi. Cine ar fi crezut că poţi fi atât de lacrimogen şi când nu te uiţi la episoadele în care mori?!

       Sebastian se apropie de Yume şi o atinse uşor pe braţ.

Sebastian-- Haide acasă draga mea. Şti că expunerea prelungită în acest loc poate avea efecte secundare.

Yume-- Ah...mi-am adus aminte! Venisem să vă invit la cină. Mă gândeam că ar fi draguţ.

*desigur că aici aş putea să vă înşir toate protestele şi mofturile lui Itachi şi mica noastră divergenţă, până să ajungem la concluzia că e politicos să acceptăm.*

Aşa că iată-mă stând la o masă mare şi elegantă fiindu-mi adusă mâncarea de către Sebastian. Yume pare la fel de elegantă şi calmă ca de obicei şi îmi trece prin cap că poate şi acesta e unul din motivele pentru care suntem prietene. . Până la urmă opusele se atrag, nu? ^^

Şi dintr-o dată un sentiment de linişte interioară mă cuprinde. Cine ar fi crezut că o cină e ceea ce îmi trebuia ca să ies din monoton?...Cranţ, cranţ, cranţ...perfect! Un singur moment de linişte întrerupt de acest zgomot care mă calcă pe creier -_-

Îmi întorc faţa deranjată către vecinul din dreapta mea şi îmi schimonosesc un zâmbet după care se vedea că dacă îl mai menţin mult îmi va crăpa figura.

Eu-- Dragul meu coleg de masă, Itachi. Am să îţi spun asta în cel mai frumos mod posibil în care nervii mei pot să alcătuiască acum. CONTROLEAZĂ-ŢI INSTINCTELE ANIMALICE ŞI OPREŞTE-ŢI FĂLCILE DIN A MAI CIOLFĂI CA PORCUŞORUL!

Itachi se opreşte cu obrajii îndesaţi de mâncare ce cântărea mai puţin de 500 g, dar nu cu mult şi mă aţinteşte cu o privire asemeni unui copil pe care îl prinsese mama lui cu minciuna.

Itachi-- Aahhhaahh muuşştteer îîîînnsssddddoooap...

       După ce vede că nu se poate înţelege pe sine hotărăşte să înghită toată acea friptură pe care o avea în gură (dacă vă întrebaţi da...jumătate din ea i-a rămas în gât aşa că i-am împrumutat paharul de apă ca să îi salvez viaţa că doar na...nu puteam să îl las să se înece acolo. Am înca planuri netermninate cu el 3:) se întoarce din nou către mine şi...şi...să mă ciupească cineva! Itachi îmi zambeşte! :O