Intr-un oras al revolutionarilor, intr-un loc unde dragostea pluteste in aer, si micute prajiturele colorate-MACARONS- iti fac cu ochiul in continuu, Elize, o tanara de 16 ani incearca sa faca fata unor incercari normale adolescentei, in incercarea...
Ca de obicei, am ramas ultima in vestiar. Dar faza e, ca de fapt, imi place. Imi place sa fiu inconjurata de liniste. Imi place sa-mi aud ecoul gandurilor mele imprastiindu-se prin toata sala de sport facand valuri de culori ale curcubeului.
Albastru, e preferata mea- asa arata cerul, apa, si perechea mea preferata de Vansuri. Asa ma simt eu pe interior cand ma simt in siguranta, in liniste si pace.
Mai e rosu-de obicei, culoarea asta ma domina in momentele de adrenalima, in toiul meciurilor de baschet sau in momentele stresante din timpul scolii cand ma ascund in baia fetelor de la ultimul etaj si incerc sa imi recapat respiratia, deoarcece stau cam prost cu palpitatiile
Movul- cel care ma cuprinde in momentele in care tristetea este doboratoare si ma inchind in interiorul meu incercand sa ma vindec de una singura.
Si galbenul (mult prea rar intalnit in ultima vreme)-ma reprezinta in momentele mele de pura fericire; cand totul se invarte in jurul meu, iar fantoma mamei si a tatalui meu nu-si fac aparitia pentru a-mi strica momentul.
După ce îmi dau seama ca nu mai am nicio șansă să mai trag de timp, expir și ies fără mare tragere de inima din sală și ma îndrept spre ieșirea din cureta școlii. Pun mana pe poarta sa o deschid-dar o mana timida ma trage de hanorac. Ma întorc și vad un băiat din echipa de baschet mai mare-echipa locala. Pentru a putea sa îl privesc în ochi a trebuit sa îmi dau pe spate ochii: la cei 1,60 de metri ai mei nu e prea convenabil sa ai de a face cu tipi de 1,90... Ma uit la el destul de sceptica; înălțimea lui nu a reușit sa ma intimideze: -Um, ne cunoaștem cumva? Băiatul se uita la mine destul de stânjenit: -Probabil ca nu. Eu sunt Marcus, fac parte din echipa de baschet care reprezinta orașul.... Nu a mai reușit sa termine ce avea de spus, deoarece mi-am pierdut interesul și atentia; îl intrerup: -... Uite amice, dacă ai venit la mine ca sa te lauzi ce grozav ești și cât de bun ești tu în echipa aia a ta de gay nu prea cred ca ți-ai găsit persoana... Fac stânga împrejur și continui sa merg fără sa ma mai uit în urma. -Stai puțin, nu ai înțeles! striga tipul din spatele meu. Voiam sa vorbim despre posibilitatea de a te ajuta sa intri în echipa noastră... joci foarte bine.. Ok. M-am oprit, dar nu ii dau satisfacția de a ma și întoarce. As avea în sfârșit posibilitatea de a avansa cu baschetul;însă... -Mikey, mersi, dar nu am nevoi de mila ta. Ma descurc pe cont propriu. -Um, e de fapt Marcus.... Nu stau sa îl mai ascult. Ma uit înspre cer și verific norii; în curând va începe ploaia. Deja picură... "Uh, as da orice sa fi avut cu mine skate-ul acum..." Dar, din moment ce nu îl am, îmi pun căștile, ridic gluga hanoracului deasupra lor și îmi vad de drum pe acordurile muzicale ale lui A$AP Ricky.... . . . . . . . . . .
Odată ajunsa acasă, simt un miros puternic din bucătărie. Și-mi dau seama foarte rapid ca nu era de ceai. Ma îndrept desculță spre bucătărie și dau cu ochii de mama, așezată la masa, fumând un joint destul de micuț... dar probabil cu un gramaj destul de mare de marfa în el. În fata ei se mai aflau câțiva muguri mai mari care puțeau înfiorător și o rola de foite pentru rulat. Mama își da seama ca nu e singura în camera și ma observa in sfârșit. Stam vreo câteva minute în liniște, ea tripându-se în voie și eu mirandu-ma cum de a ajuns în halul asta, cand pana la urma mi se adreseaza: -Heyou, iubita mea; que pasa? îmi întinde ștoul pe care-l fuma și mă intreaba: vrei? Ma uit parca cu coltul ochiului la drogul pe care îl ținea în mana și ii răspund cu jumătate de gura: -Sunt în regula, mersi.... Ies val-valtej din bucătăria aia intoxicata și intru în forță pe ușa camerei mele. Lacrimi grele amenințau sa țâșnească din ochii mei deja obișnuiți cu toată situația asta. Dar dacă as fi obișnuită cu toate astea, de ce mama naibii as mai plânge?!
Nu; nu sunt deloc obișnuită cu niciun rahat din tot ce se întâmplă în casa asta nenorocita, și nici nu cred ca voi fi vreodată. Cum de dintr-o familie asa de fericita și de împlinită am ajuns sa fim o simpla adunătură de drogați, alcoolici și hoinari pe străzi? Nu exista zi în care sa nu ma gândesc cum ar fi dacă tata încă ar fi fost aici, cu noi... Oare ar fi ajuns la fel de rău mama? Eu as mai fi cutreierat străzile în toiul nopții alături de alți copii care ori sunt într-un stadiu asemănător mie ori părinții lor nu se interesează deloc de aceștia? Oare dacă tata nu ar fi murit as mai fi ajuns sa am acești prieteni minunați pe care ii am?... Nu pot spune ca e usor; de fapt, e al dracului de greu, și nu mi-e rușine sa o spun. Deoarece asta e viata și trebuie să-i fac fata.
Fac un duș fierbinte și când ies ma îmbrac cam așa:
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
(știu ca multă lume apreciază faze în care se pun poze cu outfituri:)
Îmi iau telefonul și ies pe hol, trecând pe lângă bucătărie. -Scumpo, asta seara nu ma aștepta. Voi merge la Filipe. Și poate ca nici mâine seara nu vin. Știi ceva, cred ca o sa ma întorc acasă pe lunea viitoare... -Du-te și fa ce vrei, oricum nu ai făcut nimic altceva de când a murit el. Fi o curva pana la capăt. A și știi ce? fac eu apropiindu-se de masa. Înșfac doua ștouri gata făcute și un pliculeț cu câțiva muguri proaspeți în el. Iau el astea. Stai liniștită, îți las și ție. Nu o las sa spună nimic. Pun marfa în ghiozdan și ies pe ușa trântind-o cu zgomot în urma.
