Ghinionul vieții- Andrew Helen

Capitolul 4

- Si...( continua tata sa povesteasca,) am vãzut trenul venind din partea stângã imposibil sa incetineasca, pentru ca era prea aproape de noi. Iar in ultima clipa, pentru ca mama ta era paralizata de frica, eu la volan fiind, am sãrit in spate peste tine, acoperindu-te cu mâinile. Mama ta a rãmas in ultima clipa in fata, s-a întors la mine, palida, cu o lacrima pe fata. Trenul calcase masina. Mama ta a fost cãlcatã de tren chiar in fata mea si eu nu puteam face nimic, am incercat mai întâi sa te apar pe tine, dar a fost prea târziu si pentru mama ta!!!

Tata a dat cu pumnul in masa de durere si se aplecase, acoperindu-si fata inlacrimata cu o mana, retraind parca acel moment, ca si cum s-ar fi întâmplat in noaptea asta. Mã durea sa-l vad asa, caci neputinta pe care o avea era aproape mai greu de privit, decât lacrimile si ochii lui, parca punând întrebarea:" De ce n-am putut sa fac nimic?". Dupa un moment de reculegere, el a continuat:

- De atunci nu-mi amintesc nimic... , spuse el. Doar faptul ca m-am trezit intr-un pat de spital, vãzând totul blurat. Mã ridicasem din pat, punând picior dupa picior pe podea si scotandu-mi perfuziile. M-am dus pe hol, unde am gasit un doctor care mi-a arãtat in ce camera de spital stai. Cand am intrat in ea, te-am vãzut intinsa pe patul de spital cu perfuzii in mana. Doctorul mi-a zis însã, ca esti inconstienta si ca nu-ti amintesti mare parte din ce s-a intamplat. In schimb, erai bine, si doctorul spunea ca ai sa te refaci foarte repede. Am mai stat putin cu tine, iar apoi am intrebat doctorul unde e sotia mea. El si-a scos ochelarii si ainceput sa-mi povesteascã faptul ca tu si cu mine fusesem foarte norocosi si reusise operatia. Cat despre mama ta... Nu fusese atât de nororcoasa... Simteam ca ma pãrãsesc picioarele si cazusem la pãmânt. povestise tata. Nu-mi amintesc nimic de atunci. Apoi m-am trezit. Nu stiam cat trecuse de când lesinasem sau ce se întâmplase cu tine. Doctorul mi-a zis ca am fost in coma timp de 5 ani. Am auzit ca tu te-ai facut bine, doar ca te dusera la orfelinat. Eram intr-un fel mai fericit ca esti bine, dar nu puteam sa suport gândul ca esti la orfelinat. Am mai stat încã un an in recuperare la spital. Dupa externare, m-am mutat intr-o casa de lux intr-un sat din banii care îmi ramasera. Dupa trei ani, dupa ce îmi revenisem, am mers la orfelinat sa te adopt. Dar nu gãseau numele tau in fisier. Mi-au spus ca ai fost adoptata de niste negustori din satul in care locuiam eu. Eram foarte bucuros ca locuiam in acelasi sat cu tine. Am început sa te caut prin sat, dar ceea ce nu stiam eu, era ca tu locuiau in celalalt capat al satului, si eu nu stiam unde e. Asa ca decisem sa renunt la cãutãri... Ei bine, pana ai venit noaptea asta la mine. In fine, presupun ca e o poveste prea lunga si prea dureroasa pentru noapte asta, dute in camera ta sa te culci.

***perspectiva lui Helen***

Tata ma saruta pe frunte si îmi indica cu degetul camera mea, pe care a construit-o tata, in caz ca ma intorceam acasa. Înainte sa intru in camera mea, il imbratisez pe tata si apas sfios clanta. Avea sa fie o noapte grea, dupa aflarea adevãrului. Dar, ce sa facem, uneori, adevãrul doare. Împing usa, iar dupa ea se afla o camera de lux la care nu ma asteptam! Mã pun in patul comod si adorm instant, fiind foarte obosita, dar împlinitã ca mi-am gasit in sfarsit tatãl...

Hei, guys, ce mai faceti? Iatã, ca in sfarsit am trecut si prin plictiseala asta de capitol. Stiu, si îmi cer scuze pentru asta, dar va promit ca urmãtoarele capitole vor fi mult mai pline de suspans. Voi ce credeti? Chiar sunt foarte curioasa de pãrerile voastre pana acum! Astept comentariile voastre! Va pup si va iubesc!