Cynefin: un cosmos de opinii

★ 2. pe când cerul era al nostru

But out of limitations comes creativity.

– Debbie Allen

        Ei bine, scumpa mea @cimitir, a sosit din nou vremea ta. Pentru ceilalți, țin să vă anunț de pe-acum că și poeziile de aici promite și oferă multe, la fel ca cele din tot ceea ce nu i-am spus mării. Să intrăm în miezul lucrurilor, deci; deși, recitind volumul, mi-au pierit toate cuvintele.

        Titlul e atât, atât de melancolic și, ah, îmi trezește un gust dulce pe limbă când îl pronunț, jur. Pe când cerul era al nostru, puteam avea lumea la picioare... Nu știu, pur și simplu, mă inspiră în același fel în care o face văzduhul însuși. E terifiant de bine ales, având în vedere că exprimă o legătură cu trecutul, cu o oarecare nostalgie care se regăsește și în poeziile cuprinse aici. Pe când cerul era al nostru semnifică, pentru mine, ceva personal; o metaforă pentru un sentiment, pentru atingerea absolutului, pentru zbor, pentru renaștere (căci, în fond, poeziile tale sunt despre sine). Asta și cred c-ai vrut să transmiți. ,,Cerul" poate fi la fel de bine și o paralelă către timpul în care eul își cuprindea-n palme lumea, universul, văzduhul infinit, sau cel puțin asta-și dorea. Tu să-mi spui. Ce știu eu este că l-ai potrivit bine.

        N-o să vorbesc despre copertă cum aș face de obicei, pentru că ea reprezintă, aici, o modalitate de expresie. O să spun doar că se potrivește prin ideea de moarte, de schelet înflorit, de esență sfârșită într-atât de mult încât devine haotică și frumoasă, păstrând tema volumului. Coperta pe care autorul decide s-o păstreze pentru o antologie de poezii e, de obicei, foarte subiectivă; îmi place totuși că ai ales o poză cu elementele centrale oceanul, cerul înstelat, florile și omul.

        Descrierea e scurtă, dar cuprinzătoare, scrisă în stil neo-modernist, minimal și simplu, la fel ca versurile, și în aceeași manieră subiectivă și sensibilă. Pseudo-renașterea aceasta a ta, cea care durează cât o respirație, îmi dă impresia că eul se reinventează (fals, la început) cu fiecare răsuflu; totuși, acel ,,îneacă-te" e contradictoriu, simbolizând renașterea prin moarte, prin distrugere, nu-i așa? Renașterea și viața prin distrugere de care eul este dependent. Am observat aceeași tendință de paradox și în unele dintre poezii, iar simetria asta îmi place. Adevărată esență poetică; scurtă, dar cuprinzătoare.

        Ar mai fi mers ceva, poate. Un fragment dintr-o poezie. Da, așa cred.

        Trecând la poezii în sine, nu am decât cuvinte de laudă. Am recitit special pentru a fi sigură că nu sunt influențată de subiectivitate, dar am ajuns la concluzia că nu sunt, în momentul în care mi-au dat lacrimile (lucru care s-a întâmplat când citeam ,,cineva mi-a spus să scriu despre fericire"). Lirica în sine este impecabilă, în ciuda faptului că nu respecți elementele de versificație convenționale, rima și ritmul, și muzicală, în ciuda lipsei a ceea ce ar fi trebuit să susțină melodicitatea în mod normal. Stilul tău este curgător, emoționant; repetițiile amplifică mesajul, iar lipsa semnelor de punctuație în locurile ideale conferă o libertate a versului pe care, altfel, n-ai fi putut-o obține. În sensul ăsta, cel mai bun exemplu îl avem în textul ăsta nu va schimba nimic, unde se vorbește despre sentimentul de goliciune și de lipsă de sens, de inutilitate, de nesemnificație, eul poetic simțindu-se ca un alt fel de paranteză, ca ceva dispensabil. Deschizi o paranteză la sfârșit și întrebi, acolo, ,,ce sunt eu fără a doua paranteză"; la sfârșit, lași paranteza deschisă la un capăt. Mai faci asta cu succes, printre alte locuri, și în prin catastrofă renaști, poem foarte puternic din punctul de vedere al mesajului, care marchează un punct important în sentiment, când lași totul neterminat intenționat, sfârșind cu ,,cât un poem neterminat".