Colaps Oniric

Primul cânt

Când Omul a sosit, Elevul plângea între două ziduri mâncate de vreme. Pământul era înțesat de ruine și Omul nu a văzut nimic diferit.
Și s-a apropiat de copil și l-a întrebat: „Ce ai pățit?"
Iar acesta i-a răspuns: „Ei au distrus școala."
Și Omul l-a îndemnat să se ducă acasă dar Elevul ținea la educația lui. Văzând acestea, Omul și-a lăsat fruntea pe ruinele iradiate iar mâinile lui au atins suprafața grunjoasă a zidului.
Și a simțit tot Pământul și pe toți oamenii și și-a adus aminte de trecut.

La început, Omul a fost confuz. În mintea lui exploziile păreau artificii. Și în momentul dinaintea morții panica i-a intrat în suflet ca viermele din mărul cel mai frumos. Dar Omul nu a fugit și când exploziile au venit, Omul a îmbrățișat căldura și lumina și durerea și le-a contopit într-un sentiment de împlinire.
Și a deschis ochii și a văzut cea mai frumoasă floare, o făptură pe care o iubea și ea îl iubea la rându-i.
Și Omul s-a gândit: „Iubirea nu poate exista pe această lume măcinată de război și ură."
Și s-a întristat. Dar avea speranță și nu a renunțat.

Lumina a căzut peste ei într-o revărsare cerească. Și Omul a închis ochii pentru că lumina îl deranja.
Când i-a deschis, întunericul i-a izbit inima ca o lance și suferința l-a purtat pe brațele ei negre, căci înaintea sa zăcea trupul neînsuflețit al singurei persoane care l-a înțeles în clipele lui grele. Și o iubea din toată ființa sa.
Și Omul a simțit că înnebunește și a auzit un sunet nedeslușit ca un bâzâit. Apoi totul s-a dezintegrat în miliarde de particule, totul a explodat.
Și Omul s-a trezit pentru că visase.

Liderul oamenilor trăia într-un castel numit Adăpostul. Și în Adăpost radiațiile nu ajungeau dar oamenii își pierdeau încet, încet mințile.
Și Omul s-a dus și a vorbit cu Liderul despre Elev. Atunci Liderul i-a confirmat temerea lui cea mai mare.
Și s-a dovedit că cei din Adăpost erau responsabili pentru catastrofă. Cuvintele Elevului i-au răsunat în urechi. Ei au distrus școala.
Iar Omul a lăcrimat și a zis: „Suntem mai răi ca niște animale. Nu merităm acest Pământ."
Și Liderul i-a făcut semn să plece.

Omul avea un plan nebunesc. A planificat atent și a intrat în Adăpost sub aripa protectoare a întunericului. Ținta lui era reactorul principal.
Și-a amintit de zilele grele și asta nu l-a oprit. În disperarea lui nebună, era hotărât să se răzbune pe toți.
Și și-a amintit de prima cădere, când trăia doar pentru că era în viață și era un om fără căpătâi.
Și și-a mai amintit cum a devenit Om și cum timpul vindecă orice boală, orice inimi rănite și orice minți distruse.

Și a supraîncărcat reactorul și a fugit. Dar Atotputernicul l-a părăsit. Alarmele au sunat și Omul s-a prăbușit.
Și s-a gândit la sacrificii.
O explozie sălbatică a cuprins regiunea și a purificat-o și a adus-o într-o stare nouă, pură.
Atotputernicul știa că natura stăpânea peste oameni și că va ocupa într-o zi pământul sterp. Iar atunci când acestea se vor întâmpla, Pământul va renaște.
Dar mai erau și oameni simpli ca Elevul, care trăiau în comunități izolate și se închinau naturii și El nu se supăra pentru că El și natura erau una. Omul s-a gândit la ei în ultima lui clipă și a murit așa cum nu a reușit să trăiască. Cu speranță.

Copilul a văzut floarea și l-a întrebat pe Tuc, Elevul: „Ce e asta?"
Și Tuc i-a zis și au fugit să îi anunțe pe ai lor, căci floarea era o supraviețuitoare, nu precum ierburile care se târau pe pământul scorojit și se veștejeau în aerul toxic.
Și Atotputernicul le-a zâmbit și le-a trimis o rază de lumină din soarele fără viață să îi ghideze în întunericul de pe Pământ.

din Povestiri ale Apocalipsei de Oliver Krant