Colaps Oniric

ZAI

Cargoboturile veneau și plecau ca o înșiruire de furnici. Zai Li aruncă o piatră în apa verzuie și în urma ei, undele încercau inutil să traverseze oceanul. Dispăreau după un timp și Zai le privea gânditor. Nici el nu știa cum ajunsese acolo. Parcă timpul începea să treacă din ce în ce mai repede pentru el și asta nu-i plăcea. Avea prea multe de făcut și prea puțin timp rămas.

Ridică privirea spre macaraua mare pentru descărcare care intra în funcțiune. Se pregătea să ridice un vagon de metal de pe cargobotul staționat când o camionetă Freg acceleră și sări de pe puntea cargobotului direct pe acostament. Viră strâns și pentru câteva clipe, Zai crezu că inerția o va împinge pe traiectoria inițială și autolul va cădea pe o parte. Nu a fost așa. Autolul lovi poarta și paznicii săriră într-o parte. Poarta cu grilaj albăstrui, vechi și decolorat se îndoi la mijloc și cedă. Autolul intră pe șosea și Zai îl pierdu din vedere.

Toate urmele lăsate de cei pe care îi urmărea duseseră către acest loc și instinctul îi spunea că nu trebuia să mai piardă timpul de pomană. Ce căuta el era în autolul acela. Oare ce îl speriase pe șofer în așa natură încât să nu aibă timp de oficialitățile birocratice? Marfă interzisă? Sau poate chiar premiul pe care îl urmărea Zai. Mașina era pierdută. Nu o putea găsi, plecând în urmărirea ei. Deși sufletul lui ardea să facă acest lucru, se stăpâni. Se felicită pentru asta. Deseori făcea ce îi dicta inima dar când își folosea și capul parcă lucrurile mergeau mai bine.

Sări în picioare și se duse spre paznicii traumatizați de lângă poarta sfărâmată. Îl ajută pe cel slab să se ridice în picioare și îl întrebă de informații. Da, cu privire la camioneta al cărui șofer dement aproape îi ucisese. Paznicul privi curios la bagajul cilindric înfășurat în cârpe de mai multe culori pe care Zai îl purta pe spate, dar nu zise nimic și Zai nu dădu explicații. Primi până la urmă informațiile cerute.

*

Biroul șefului de port în probleme de marfă se afla la etajul cinci al singurei clădiri cu mai mult de un etaj din zonă. O fereastră dreptunghiulară, mare cât un perete, oferea o priveliște ireală către ocean. Marea verde se îmbina la orizont cu cerul și forma o dungă trandafirie pătată ocazional de culori roșiatice. Șeful de port fuma o țigaretă electronică și consulta un vraf de documente. Un prespapier antic ținea laolaltă câteva foi de hârtie în colțul biroului, documente rezolvate deja.

Zai Li intră și se prezentă vag.

— Cine ai zis că ești? ridică dintr-o sprânceană șeful de port.

— Vânător executant al Ordinului Porții de la Răsărit.

— N-am auzit de el, zise sec șeful.

— Nici nu trebuie, rânji Zai. E un Ordin secret.

— Așa stă treaba, ei? Și cu ce te pot ajuta?

— La urma urmelor nu contează cine sunt, ci cu ce treabă vin, nu? Doi dintre angajații tăi erau cât pe ce să fie uciși de un camion care a sărit de pe cargobotul ăla fără să aștepte debarcarea oficială și a dispărut pe autostradă, ca să nu mai spun că ți-a făcut țăndări poarta aia veche.

— Nu sunt angajații mei. Sunt în grija Sindicatului portuar. Poarta la fel. Oricum trebuia schimbată. Care e necazul tău?

— Necazul meu e că vreau să dau de urma individului sau indivizilor și să-i aduc pe calea dreptății.

— Calea dreptății? Dacă zici tu. Ce cari în spate acolo, înfășurat în toate țoalele alea?

Zai zâmbi cu gura până la urechi. O să fie mult mai simplu și îl va costa mai puțin. Își duse mâna dreaptă după umăr și cea stângă sub omoplat și își trase pachetul peste cap. Îl trânti pe biroul șefului de port și izbitura produse un șoc. Vraful se hârtii se clătină și prespapierul execută un salt. Zai trase de partea plină cu fâșii de pânză colorate în toate culorile și scoase la iveală o sabie lungă scânteietoare cu lamă subțire. Șeful de port încremeni.