Colaps Oniric

Trezirea Partea 1

Alexandru visa și timpul zbura. Imaginile se distorsionau precum hologramele la atingere. Luminile se stingeau și întunericul începea să domine. Alexandru dormea. Vedea păduri. Și umbre. Își amintea datoria. Și imaginația îi înflorea amintirile ca bobocii florilor de primăvară. Văzu un tărâm apocaliptic. Ruinele îl înconjurau. Respira greu prin somn. Nu-i convenea. Astea nu erau amintiri reale. Se liniști.

Operațiunea se desfășura normal. Dar nimeni nu i-a atenționat că vor avea complicații. Unul de pământ, au spus ei. Dar acolo era o vale a morții. Sub pământ zăcea un depozit de materiale radioactive iar monstrul se trezi cu capsa pusă și respirația lui de dimineață duhnea a radioactivitate. Jumătate din oamenii lui au murit, dacă nu acolo, atunci în drum spre spital. Monstrul fusese înfrânt și în timp ce Alexandru stătea cu mâinile la tâmple în elicopterul ce îi purta pe supraviețuitori și pe răniți deopotrivă spre locuri pașnice, se întrebă cum începuse totul.

Visul din vis apăru cu gingășia unei petale de trandafir. Fără să fie sesizat.

*

Alex stătea în pat și privea pe fereastră. Ceasul de pe masa din apropiere, împestrițată cu modele bătrânești, arăta ora opt. Era prea devreme pentru o zi de sâmbătă. Alex nu auzea niciun sunet și știa că nimeni nu mai era în pat la ora aceea.

O zi la țară începea întotdeauna de dimineață. Și cine stabilea când această dimineață începea? Cocoșul, bineînțeles. Cel alb, pintenat care cerea să fie lăsat afară la lumină.

Nu era nimeni în casă. Chiar și o zi de sâmbătă era o zi de muncă, în special în toiul verii. Câmpul tânjea după lucrătorii care să-i dea o nouă față. Și o dată cu această nouă față, primea și o nouă viață, mai rodnică decât cea veche.

Alex era în vacanță și gândul la muncă îi trecu prin minte fără să-l bage în seamă. El se bucura de priveliștea dimineții. Pe geamul încadrat de o ramă de lemn, peste care erau așezate cu grijă câteva straturi de vopsea albă, Alex vedea pădurea de brazi, veșnic verzi și drepți. Chiar și când cădeau, cădeau cu demnitate. Își aminti de vijelia de vara trecută, când trei brazi căzuseră unul după altul în fața vântului nemilos. Unul dintre brazi era cel falnic, cel mai bătrân din partea locului. Vântul fusese nepărtinitor.

În fața pădurii curgea un pârâu lin. Alex nu se lăsa păcălit de acel firicel de apă ce curgea plăpând. Furtunile cele mari îl umflau în matcă până la dimensiunile unui adevărat râu și o dată cu plecarea furtunii, pârâul mușca din malul pietros cu răutate.

Ziua era senină. Soarele era undeva deasupra norilor migratori și își trimitea lumina prin spărturile din acest acoperiș de vapori și gheață.

Alex nu mai putea să doarmă, nu când avea în fața ochilor asemenea spectacol. Era în casa bunicilor de trei zile, trei zile în care își aruncase într-un colț al minții planurile lui de a cutreiera pădurea și în schimb se ocupase cu alte lucruri triviale. Astăzi era momentul să spună NU timpului irosit și să afirme DA planurilor sale. Sări din pat și o zbughi pe ușă după ce își luă hainele pe el. Un tricou verde cu logoul firmei producătoare pe piept, o pereche de pantaloni de drumeție și adidașii pe care îi folosea la fotbal.

Se adânci în inima pădurii, oprindu-se să culeagă frunze uscate, ace de pin și conuri de brad, să privească insecte care îl speriau când își luau zborul. Nu sesiza trecerea timpului într-o cadență de neoprit, minut după minut, secundă după secundă. Simțea aerul curat, nu cel plin de funingine și încărcat de plumb din oraș. Se opri și ascultă liniștea. În afară de foșnetul ocazional al copacilor nu se mai auzea nimic. Era liniște, prea multă liniște. Și el nu știa unde se afla.