Colaps Oniric

ALEXANDRU

Alexandru Svara stătea la fereastră. Privea lumea prin intermediul hologramei. Și simțea ceva ce nu mai simțise de mulți ani. Vremea schimbării. Ceva, undeva se modifica.

„În curând..."

Pe vremea când era copil ceva se schimbase. Și tot drumul evoluției oamenilor fusese schimbat. Dar acum era altfel. Simțea. Se bucura. Se întrista. Parcă trăia din nou. La cei șaizeci și unu de ani onorabili ai săi, era bătrân. Se simțea bătrân. Era un timp odată când nu credea că va ajunge aici. Privi în jur. Apartament rezidențial în complexul de locuințe al Turnului, sistem de comunicații holografic, sistem multimedia cu simulator inclus. Și chiar și o inteligență artificială de doi bani.

„Bine, așa îmi place să-i spun", gândi. „Inteligență artificială de doi bani."

Râse.

„Nu există inteligențe artificiale. Dar cu puțină programare, această casă poate efectua operațiuni de rutină iar pentru un necunoscător va părea o inteligență artificială... sau o casă bântuită."

Râse, apoi tuși sec.

„La naiba! Dacă mai râd mult, mă găsesc ăștia mort aici. Îmi și imaginez. Cauza morții: râs excesiv."

Râse din nou și privi pe fereastra holografică. Clătină din cap și o dezactivă. Acum era pur și simplu un geam. În depărtare se înălța un turn. Clădirea se numea simplu Turnul, sediul companiei internaționale, o clădire uriașă, construită cu eforturi financiare de proporții. „Au ales un nume pe măsură", râse din nou. Și lumea nu știa decât atât: Turnul era Turnul. Se ocupa cu de toate și producea cele mai bune mărfuri. Agricultură, autovehicule, electronice, software, chiar și apă minerală. Altceva? A, da, era un secret desăvârșit. Mass-Mediei i se vânduseră gogoși ani de zile. Toată lumea credea că Turnul era doar o excentricitate a companiei, un moft al bogăției. De ar fi chiar așa. Alexandru știa că existau secrete.

De la poalele Turnului se întindea în toate direcțiile o pădure de stejari, fagi și brazi pe o rază de doi kilometri iar apoi urma o grădină circulară de flori, decorată din loc în loc cu sere. Ultimul strat al unui cerc perfect era format din case de locuit. Alexandru locuia în cartierul E1, așa numitul cartier extravagant. Pentru că denumirile celor trei cadrane erau E1, E2 și E3, cineva a venit cu o mică glumă pentru numele cartierelor și așa au rămas în tradiția locului. Cele trei cartiere erau numite și extravagant, excepțional și existențial. Nu era greu de dedus condițiile de trai din fiecare. La început existase doar unul, cel excepțional dar cu timpul a apărut nevoia atât pentru case mai sărăcăcioase cât și pentru cele ultramoderne.

Câteodată Alexandru tânjea după o căsuță în locul apartamentului somptuos. O casă situată printre serele și pădurile Turnului ar fi fost perfectă. Dar era imposibil. Prea mult spațiu alocat unei singure persoane. În schimb, avea posibilitatea să schimbe tema locuinței și să aleagă chiar și o cabană de munte. Asta nu era un inconvenient prea mare. Desigur, era o iluzie imperfectă. Mirosul nu vor reuși niciodată să îl reproducă.

„O cabană de munte? De ce nu?"

Alexandru activă holoploaia („pentru că așa mi-e starea") și plecă de lângă fereastră. O ploaie ușoară de vară începu afară. Câte un tunet se auzea stins. Fără fulgere. Iluzia era spartă de câte un trecător care mergea nepăsător. Nu avea umbrelă și nici nu îi trebuia. Afară, era o zi senină și un soare cald. Alexandru mormăi câteva cuvinte la adresa trecătorilor și se depărtă de la fereastră. Se îndreptă spre dormitor și acolo, lângă seif, găsi panoul de control al casei. Alese tema. Cabana de munte. Pereții casei pâlpâiră și Alexandru clipi odată cu ei. Se afla într-o cabană cu pereți de lemn. Merse în sufragerie. Afară ploaia holografică continua. Lângă șemineul nou apărut se afla un fotoliu al cărui aspect nu se schimbase mult. În fața fotoliului se odihnea o blană de urs.

Perfect.

Alexandru ajunse lângă biblioteca din lemn de frasin natural. Asta nu era o iluzie. Căută o carte la nimereală. Nici prea groasă, nici prea subțire. O lectură ușoară. Povestiri ale Apocalipsei, de Oliver Krant.

Oliver Krant era un nebun care lucra pentru Turn. Începuse într-o zi să predice pe străzi cum el ar fi plecat în trecut iar acolo, pretindea el, oamenii erau monștrii și monștrii erau oameni. Din cauza asta plecase în viitor și acolo nu găsise nimic. Viitorul civilizației umane era pecetluit. Apocalipsa venea. Turnul l-a făcut să tacă oferindu-i o locuință și toate instrumentele necesare pentru scris. Apoi l-au sfătuit să scrie iar Oliver Krant ascultase. Se dovedi că Oliver devenea alt om atunci când scria, un om lucid cu spirit artistic. Excentricitățile lui se regăseau printre rânduri iar sub această formă ceilalți oameni începuseră chiar să-i aprecieze gândurile. Iar Oliver Krant rămăsese în grija Turnului, în arest la domiciliu.

Alexandru se întoarse la fotoliul său și se așeză confortabil. Deschise cartea la prima pagină și văzu o dedicație urmată de un cuvânt înainte, în care însuși autorul explica anumite lucruri care au contribuit la alcătuirea cărții. Interesant.

Deschise cartea la pagina unsprezece unde conținutul literar începea să prindă formă.

Alexandru lăsă să-i scape cartea din mână și o prinse în poală. Nu adormise. Gândea. Cartea îi aduse aminte de câteva momente din tinerețe când lumea era pe buza prăpastiei. S-ar fi putut întâmpla lucruri teribile de o simplitate ieșită din comun. Dar intervenise el. Nu se gândea la asta cu mândrie. Nu, câteodată credea că ar fi fost mai bine să nu se fi băgat. Și-ar fi văzut de treabă și i-ar fi lăsat să distrugă Pământul. Nu ar fi putut face așa ceva dar gândurile erau gânduri. Veneau, se învolburau și se pierdeau la fel de repede cum apăruseră. În urma lor rămânea doar o pustietate sâcâitoare.

Ceasul ticăi de undeva din odaie. Pe sub tălpile lui goale se strecură frigul... sau așa i se părea. Flăcările dansau în șemineu și nu erau adevărate. Iar el gândea... Încet, încet adormi. Cartea alunecă ușor, ușor... Buf. Căzu. În locul în care lovi podeaua, apărură paraziți în imaginea holografică. Totul reveni la normal în câteva secunde. Sistemul de întreținere al casei se apropie de Alexandru sub forma unei sfere de aluminiu. Părea că plutea la câțiva milimetri de tavan. Însă holograma acoperea căile de transport.

— Domnule Svara, domnule Svara?

Vocea era asexuată, apropiată de a unui copil, dar fermă și clară. Programul nu gândea, nu făcea conexiuni inteligente. Doar prelucra datele. Așa fusese programat. Avea în memorie înregistrate câteva fraze necesare în munca de zi cu zi. „Domnule Svara" era cea mai uzuală dintre ele. Și folosită în cele mai diverse situații. În acel moment programul intrase pe o subrutină de verificare. În funcție de programare, putea să repete cuvintele până domnul Svara va fi răspuns sau doar de un anumit număr de ori. Se dovedi că programul repetă de două ori „domnule Svara" și apoi se retrase. Unde? Nicăieri. Programul era în toată casă iar sfera de aluminiu era doar difuzorul. Acesta se retrase la locul lui, în incinta de sub scară.

Domnul Svara dormea și visa timpurile de demult, când era doar un băiețel și nostalgia nu-i era prietenă.