A Moment Of Happiness

Unu

O clipă de fericire. Asta este tot ce îmi doresc. Printre toate momentele de tristețe, tragedie și suicid, merit și eu o clipă de fericire. Dar se pare că Universul nu ține cu mine. Nici azi,nici ieri, și sunt sigură că nici mâine.

Eu sunt Veronica Park. Am 25 de ani și lucrez ca secretară la a zecea firma pe anul ăsta.

Uneori mă întreb dacă eu am o problemă, sau dacă acțiunile mele chiar sunt justificate. Oricum nu contează și nimănui nu-i pasă.

Până acum am avut cinci tentative de suicid, dar care din păcate nu mi-au ieșit. Mereu a fost cineva acolo să mă salveze chiar daca nu voiam. Uneori mă gândesc că poate trebuie sa trăiesc în continuare și să îndur, iar până la urmă voi avea parte de clipa mea de fericire, dar îmi aduc aminte că asta am spus și data trecută, și de atunci nimic nu s-a întâmplat.

De mica am fost urâtă de către proprii părinți și familie, de către colegi și profesori, de către animale și de către societate. Nu mă încadrăm in tiparul impus. Dar nici nu aveam de gând să mă schimb. Mai bine trăiesc cum știu și cum vreau decât să le fac altora pe plac și să fiu mai nefericită decât deja sunt.

Acum stai și mă gândesc la toate astea uitandu-mă la tavanul de un alb spre uimirea mea imaculat, auzind cum apa se izbește de gresia rece din baie. Mă întind ușor și închid acel robinet nenorocit care scârțâie și mă zgârie pe creier.

Mă întind la loc și mă uit la picioarele mele. Sunt mari. Port mărimea 40. Cam mult pentru o fată. Alt tipar in care nu mă incadrez.

Cobor cu privirea și vad toate zgârieturile, juliturile, tăieturile și vânătăile de pe picioare care țineau de mai sus de genunchi până la degete.

Mă uit la mâinile mele. Erau mici, unghiile roase până în carne, de la încheietură până la umăr aveam numai tăieturi care încă se vindecau, cicatrici și altele care erau deschise și de unde curgeau încet picături de sânge care au colorat apa in roșu.

Mă uit pe abdomen, văd din nou loviturii și tăieturi. Îmi este și frica sa mă uit în oglindă. Nu numai la corpul meu, ci și la chip. Aveam ochii negri lipsiți de viață, păr negru lung dezordonat. Dacă stăteam să mă gândesc și să fiu mai atentă eram și foarte slabă. Dar nu în sensul bun despre care toată lumea vorbește, ci spre cel rău. Anorexie.

Îmi închid ochii și mă gândesc. Eram un eșec. Din nou, nu mă încadrăm in tiparele societății. Înghit in sec și mă las să alunec sub apă. Nu voiam să mă înec. Nu aveam curaj destul. Și ultima oară când am incercat sa o fac, din nefericire am ajuns la timp la spital.

||Heeyy! Am început și eu o carte. Nu o să aibă mai mult de 4 capitole (p.s. deja le-am scris XD) dar sper sa va placa ❤️❤️❤️||