Furtuna sufletului

Cap.3 - Lupta

Nu ştiu dacă pictorul meu se oprise din mers sau nu avea culorile necesare să picteze mai departe . Mi-am deschis ochii şi am descoperit că zăceam pe un pat străin , într-o cameră în care nu avusesem ocazia să ajung până acum . Tata era pe scaun , cu mâna la cap şi ațipise . E clar , nu sunt de puțin timp aici şi el e foarte îngrijorat , ba chiar obosit . Nu vreau să îl trezesc . Cel mai probabil au stat lângă mine în tot timpul acesta .

Pleoapele mi se lipesc uşor , făcându-mă să cred că nu sunt stăpână pe corpul şi mintea mea . Nu controlam eu chestia asta , dar la momentul actual , părea că îi impun să revină .

Mi se derulau în minte momente cu mine pe când aveam 3 ani , apoi 5 , 10 , 15 şi până în prezent . Credeam că se întâmplă asta doar când eşti pe moarte. Ei bine , nu.. eu eram conştientă şi simțeam tot . Chiar dacă durerea îşi dorea să explodeze , în mintea mea era totul calm . Cunoşteam persoane noi . Câteva chipuri mi se prezentau pe rând , iar eu le vorbeam ca şi cum ne ştiam de ani buni . Îmi dădeau curaj , linişte şi siguranță . Mai ales siguranță . Nu îmi doream să mai plec de aici . Simțeam că sunt protejată cu prețul vieții , iar asta era un sentiment superb .

Tata se trezise brusc , sărind de pe scaun . Parcă simțea că nu eram bine . Durerea nu mă lăsa să stau nemişcată , din contră , mă zbăteam din toate puterile . Iese pe hol şi strigă după o asistentă . Nu ! Nu vreau să plec de acolo !

Încet , toate momentele se îndepărtau . Lăsasem în urmă persoane minunate . Când am încercat să-mi dezlipesc genele , o doamnă blondă venea spre mine cu un tub mare . Îşi făcea mai repede efectul sau eram eu prea speriată , căci nu am mai fost capabilă să simt ceva din momentul respectiv .

Ora 18:36 , a doua zi . Reuşisem să-mi dau seama greu , pentru că doar ce mă trezisem şi vedeam în ceață ceasul din perete .

- Doamne Dumnezeule ! S-a trezit ! Eşti bine Bella ? zice mama de parcă era prima dată când mă vazuse dupa naştere .

- Mamă , sunt bine . Stai liniştită , încerc să o calmez pentru că văd ochii ei plânşi care au nevoie de o îmbărbătare.

- Sigur ?

- Da . M-am trezit cam greu şi văd foarte puțin în ceață .

- Putem să chemăm doctorul ? se întoarce mama spre asistenta aflată într-un colț ,  care îi simte deja frica .

- Stați liniştită , doamnă ! E normal . A dormit aproximativ 18 ore din cauza calmantelor , a somniferelor şi a altor medicamente .

- Chiar e okay . Gata , o prind de mână . Dar , ce am pățit ?

- Ai leşinat , draga mea . A pornit cu o amețeală , durere accentuată de cap şi apoi ai leşinat .

- Am..Am leşinat ? Din ce cauză ? E grav?

- Da , ai leşinat , dar nu e grav . .. Ore nedormite , stres , alimentație slabă în proteine şi supra solicitare . Cât de naivă am fost , nici măcar nu te verificam .

- Mamă , nu e vina ta . Nu are rost acum.

- Chiar nu are , zice asistenta .

Văd cât de gravă e situația . Mama e pierdută . Îmi doream să nu fie nimic adevărat din toate astea . Eram bine ieri şi în alte zile . Adică da , stăteam mult noaptea pentru a învăța uneori şi lecții pe care le ştiam . Voiam să fiu sigură , sigură pe faptul că nu-mi scapă nimic şi că voi trece de examenul aşteptat . Nu credeam că toate astea mă afectează chiar atât de mult.