Căutând destinul

Capitol 5

     Atât de greu e să lași totul în urmă, să faci acel pas spre necunoscut. Ei bine chiar nu îmi amintesc decât de locul acesta, dar mereu Toni mi-a spus că nu-i aparțin. Cum am putut pierde atâtea memorii? Cum le voi recâștiga? Iar acel Ilann, cum a putut face asta? E numai vina lui. Nu a reușit să îmi explice nimic, oare este adevărat? Este el perechea mea? Atâtea întrebări... iar mintea mea e încărcată cu ele, încât nu observ pe Toni oprindu-se. Dar când mă izbesc de el și aproape cad, îmi revin în simțuri.
     - Pentru ce ai făcut asta? Întreb eu supărată.
     - Nu ești atentă deloc, îmi reproșează el. Am spus acum câteva minute că ne oprim puțin aici.
     Se uită la mine cum mă prăbușesc pur și simplu pe un bolovan, sigur arăt ca o deprimată cronică. Dau jos rucsacul mare pe care l-am cărat, cred vreo 20 km și beau însetată apă din bidonul meu.
     - Crista, vom reuși, îmi spune el.
     - Toni, habar nu am unde merg și ce voi găsi, mai ales habar nu am de ce am plecat de acolo...
     - Nu ai plecat de bună voie. Nu ai știut unde mergi și te-ai pierdut de mică. Aveai 15 ani.
     - Dar... ce s-a întâmplat cu memoria mea?
     - Nu știu, răspunde el sincer. Asta nu am aflat nici până acum, deși am încercat.
     - Mă omoară chestia asta, să nu știu nimic.
     - Voi fi langă tine și vom afla. Vom reuși, sunt sigur. Iar când îl vom găsi și pe iubitul tău, vom fi trei.
     - Putem avea încredere în el?
     - Crista, spune el încet când îmi prinde delicat mâna. Da.. ai încredere în mine cu asta. Inima lui îți aparține.
      Inspir adânc și expir încet. Mă simt mult mai relaxată așa și zâmbesc slab. Atât de multe de aflat și incredibil de și mai multe care pot merge prost. Totuși durerea din spate s-a ameliorat bine, dar mai am spasme. Pădurea în care am oprit pare tot mai întunecată, însemnând că se lasă noaptea. Cred că ar trebui să scot sacul de dormit.

     
     - Ești obosită?
     - Glumești? Chiar sunt, acele dureri m-au epuizat încă înainte să pornim la drum.
     - Bine, să dormim atunci.
     - Toni, îi spun când se bagă în sacul său.  Cum este acolo?
    - Vei vedea, e chiar frumos. Nimic nu seamană cu lumea asta. E plin de verdeață și izvoare curate. Iar florile sunt superbe, cu parfumuri delicate. Din explicația mea nu înțelegi bine.
      - Mă faci să îmi imaginez Raiul și să mă faci să cred că așa este.
     - Într-un fel așa este... dar nu e chiar atât de frumos unde mergem noi. E tot pe Terra, spune el încruntat.
     Ok, cred că e bine totuși... nu? Adică tot e bine cu multă verdeață.
      - Este în Amazon? Întreb eu direct.
      - Nu, râde el cu poftă. Nu e în nici un loc vizibil omului. Iar puterile tale se vor arăta în preajma lui, dar mai este până acolo.
      Oh, parcă abia aștept asta. Oare Ilann își face griji pentru mine? Chiar ține la mine? Dacă a vrut tot timpul doar să fie bine el și nu îi pasă de restul?
      Se întunecă de tot și acum chiar nu se mai vede nimic, dar se aud animale sălbatice și greieri. Sper doar să nu ne atace vreo pisică salbatică sau lup. Mă întorc pe cealaltă parte cu puțină greutate și sper să adorm. Mi-e greu să cred totul, e ceva ireal. Trăiesc un vis continuu, sper doar să nu se transforme într-un coșmar.

       Mă plimb prin curtea casei mele și văd că sunt însoțită de încă patru fete în jurul meu. Mă simt acasă aici. Mergem spre laguna noastră și sunt dezbrăcată de fete. Împachetează rochia aurie și lungă, apoi o pun pe un bolovan mare. Calc cu grijă și mă scufund în apa înviorătoare.
     - Haideți cu mine, le spun eu.
    - Nu avem voie în laguna regală, spune una dintre ele, brunetă cu capul plecat.
     - Ei hai, va rog. Chiar nu îmi place să fiu singură.
     - Crista, spune o voce de bărbat  cunoscută din spatele meu. Vin eu cu tine, mai spune el și îndată se dezbracă de surplus, apoi intră în apa răcoroasă.
     - Parcă erai plecat, îl cert eu pe intrusul brunet și chipeș.
     - Nimic nu mă ține departe de iubirea mea, mai spune el și înoată spre mine.
    - Ilann, șoptesc eu și îl sărut pe bărbatul visurilor mele.
    - Abia aștept să facem nunta, spune el. Vreau să îmi aparții deplin.
     Mă rotește în brațe în apă, apoi mă așează pe picioarele mele și îi zâmbesc.
     - Am abia 15 ani... spun eu.
     - Iar mie nu îmi pasă.
     - Nu poți spune asta...
     - Ba da. Crista, vei fi a mea.
     Mă las iar în apă și înot spre mal. Fetele vin spre mine când încă sunt în apă și mă acoperă bine cu un prosop fin alb imaculat.
     - Diseară ne vedem la cină, spune el din spatele meu.
     - Bine Ilann, pa, strig eu peste umăr și chicotesc ca o fată rușinoasă.
     - Vă place foarte mult, adaugă fata din dreapta mea, iar chicotitul meu crește. 
     - Mă place poate pentru poziția mea aici. Nu cred că e ceva real în sentimentele lui.
     - Vă place, intervine și cea din stânga. Am văzut cum vă privește, nu aveți teamă. 
     Mă face să mă simt mai bine. Chiar îmi place de Ilann și știu că suntem cumva promiși, o simt. Mergem cu pas iute și intru între niște draperii exterioare pentru a mă feri de privirile din jur. Nu trebuie să mă vadă cineva când mă schimb. Primesc de la una dintre ele o rochie uscată și curată, apoi ies. Mă uit alarmată în jur, nu mai e nimeni. Trebuiau să fie cu mine peste tot.
     - Bună, Prințesă, spune o voce batjocoritoare din spatele meu și mă întorc.
  

     Mă trezește cineva înainte să aflu ce urmează, dar cred că acea persoană e vina problemelor mele. Iar când deschid ochii îl văd pe bunul meu prieten pregătind câteva sandviciuri. E bine că nu pare să știe ce am visat, dar cumva trebuie să aflu mai multe.
     - Eram prințesă? Întreb eu direct, iar el mă privește surprins fără să mai continue cu mâncarea. Părea să își aleagă cuvintele și cred că l-am prins nepregătit.
     - Da.
     - Chiar mă cheamă Crista?
     - Da, spune din nou și începe iar să taie brânză pe feliile de pâine și suncă, doar atât am reușit să luăm la noi, dar e bun.
     - Toni... am avut un vis azi noapte... mă întorceam de la lagună cu cele patru fete, iar după ce m-am schimbat de haine, nu mai era nici una. Dar am văzut-o pe una dintre alte însoțitoare ale mele din casă...
     - Da, atunci a fost ziua când ai dispărut, spune el uitându-se la mine. Te-am căutat cu toții peste tot. Nu mai știi cum arată acea fată?
     - Ba da.. dar visam mai multe dacă nu mă trezeai, deși am simțit ceva în neregulă cu fata.
     - Nu mai știi numele lor după cum arătau?
     - Oh... fac eu supărată. Toni, chiar nu știu..
     - Nu e nimic, mă liniștește el și îmi oferă de mâncat. Vom descoperi la momentul potrivit.
      Mâncăm un timp în liniște, dar gândurile îmi sunt distrase de acea femeie. Era brunetă, cu un păr incredibil de întunecat și țin minte niște ochi verzi răutăcioși. Era camerista mea, deci nu înțeleg de ce îmi dorea răul. Am tratat-o mereu cu drag, am încercat să îi fiu prietenă. I-am dat rochii frumoase, din câte simt în inima mea și știu că așa a fost. M-am simțit trădată în acea clipă, iar ura se citea perfect pe chipul ei.
     - Toni, mă ura cineva? Întreb eu fără să îl privesc.
     - Crista... îmi spune el... Majestate...
    - Nu începe, sunt Crista, te rog nu mă îndepărta de tine.
     - Acum că știi de statutul tău nu îmi mai e permis...ești prințesa Angdriliarsului.
     - Toni, dintre toți, tu meriți cel mai mult să îmi spui pe nume, insist eu aprig și mușc iar din mâncarea mea.
     - E un ordin? Zâmbește el.
     - Dacă te face să îmi spui cum vreau, da este un ordin.

     Îmi zâmbește iar de data asta mai fericit și ia un alt sandwich. După ce ne săturăm bine, ne strângem lucrurile și pornim iar la drum. Am încredere că știe drumul și vom ajunge cu bine, mai ales că acum pare să revină durerea din omoplații mei deși nu atât de puternică, dar mă străduiesc să înaintez pe urmele mari ale lui Toni.
      - Toni, îl strig eu. Chiar așa te cheamă pe tine?
     - Da. Știu că e un nume cam... simplu, dar e al meu. Nu îți place?
     - Toni, e perfect. M-am obișnuit cu el și ar fi ciudat să il schimbi acum.
     Continuăm drumul prin pădurea tot mai deasă și reușesc totuși să mă minunez de frumusețea ei, iar dacă el spune că acel loc e și mai frumos, atunci chiar trebuie să văd. 
      - Am părinți?
      - Da, spune el peste umăr. Regele Aran și regina Edna. Au fost distruși după dispariția ta.
     - Mai trăiesc?
     - Bineînțeles, spune el, acolo nu mori atât de simplu și nu îmbătrînești rapid. E nevoie de milenii.
      Mergem în continuare, dar gândul mi-e la cei care au rămas acolo. Cui îi mai e dor de mine? Oare își amintesc de mine? Îl văd pe Toni oprindu-se iar și își scoate sticla de apă să bea. Asta îmi amintește că și eu am nevoie. Mă mir că nu s-a încălzit încă deși e chiar cald, dar mă bucur. Observ că se apropie o pasăre neagră de noi și văd că e aceeași care m-a urmărit peste tot. Coboară spre Toni și se așează chiar pe umărul său. 
      -Bună Emma, îi spune el și îi mângâie penele care par să fie incredibil de fine.
     - Hei, fac și eu spre el. E aceeași pasăre...
     - Știu, mă întrerupe el. Te-a protejat. Este prietena ta, mai spune el privind în continuare pasărea, apoi adaugă: și iubita mea.
      - Cum așa? Întreb eu uimită și mă uit când la ghemul de pene, când la el.
      - Se poate transforma în pasăre, dar e femeie, spune el zâmbind.
      - Dar de ce nu se transformă acum? Întreb eu curioasă și puțin prea dornică să văd ceva atât de unic.
      - Nu poate aici, dacă a ieșit din Angdriliars ca o pasăre, atunci așa rămâne pe pământ, îmi răspunde el puțin trist.
     Cred că îi e dor și lui să o vadă, ce trist.
     - Emma, vreau să te duci direct la părinții ei și să le dai vestea, spune el păsării. Nu te oprești deloc cu nimeni. Credem că cineva din cameristele lui Crista a făcut asta. Bine?
     Pasărea doar scoate un croncănit, îi ciupește blând un deget și își întinde aripile să zboare. Mă uit doar la ea cum se înalță tot mai mult și se pierde printre crengile dese.
      - Va fi bine? Întreb eu.
      - Da. Este și ea antrenată pentru asta, răspunde el și se uita în același punct ca mine. Hai, să pornim, adaugă el.