Pânza de păianjen

Prolog

          De ce eclerul de la cofetăria din centru nu mai poartă aceeași glazură ca în copilărie? Și de ce la mesele rotunde, scaunele par scoase din basmele cu pitici de care ne spuneau bunicii? „De ce" poate nu e mereu cea mai inspirată întrebare, fiindcă de cele mai multe ori aceasta nu are răspuns. Lasă un gol în conversație, la fel cum lasă bunicii un gol în urma lor. Și asemeni amintirilor care încep a-și pierde din detalii, bunicii se pierd și ei pe drum. Cum pe care drum? Acela pe care ne grăbim noi, sufletele tinere și în totalitate naive, să-l parcurgem cât mai repede. Dar nu ne dăm seama că în timp ce pașii noștri cresc, pașii celora care ne țin de mână se răresc, ajungând să salte câteva obstacole. Noi sărim peste cumpăna dintre ani cu artificii, în timp ce bunicii se opresc să bea un pahar cu apă. Unii dintre ei uită să se mai întoarcă după noi, iar alții și-ar dori din răsputeri s-o facă, dar nu le permite destinul. Astăzi am fost martoră a puterii despre care se vorbește în fiecare colț al lumii. O putere care nu cunoaște limite, nu cunoaște tărâmuri, nu se leagă de un loc și nici locurile nu o pot lega. Acea putere pe care o cunosc toate limbile deși ea nu vorbește nicio limbă. Amintirea.

          Pășesc în camere unde obișnuiam să văd fețe, iar acum nu văd nimic. Golul acela rece mă macină, și nu lipsa e motivul pentru care mă turmentez într-o durere surdă, ci amintirea e singurul călău care-mi zdrobește ciob cu ciob, mintea.

          Prezența ființelor ce trăiau odată o simt în locurile în care și-au dus viața. O piatră întipărită cu un nume ce, odată gravat, nu poate fi distrus de ploaie, nu înseamnă nimic altceva decât felul în care tradiția noastră își aduce aminte de cei trecuți în neființă. O cameră pustie, unde odată ce am deschis ușa, doi ochi și o expresie fericită mă întâmpinau, acum trezește în mine durerea pe care nu am lăsat-o să se scurgă pe deplin. Îmi aduc aminte în zile obișnuite, la ore nesemnificative, de unele vorbe, de tonul vocii care s-a stins. În alte seri, văd persoane pe care mi le imaginez, pentru o clipă, că iau forma celor care nu mai sunt cu noi astăzi și mă întristez. Mă întristez că sufletul mi-e atât de disperat încât îmi provoacă minții o înșelăciune și îmi întinde în fața ochilor iluzia a celor ce existau mai demult în viața mea. De la spate, copia fidelă îmi fură privirile pentru o clipă și-mi induce în eroare toate prejudecățile în legătură cu viața în care trăim. Odată ce străinul se întoarce cu fața spre mine, realizez, mâhnită, că nu voi mai vedea niciodată acea expresie care mă aștepta la fel de entuziasmată atât în copilărie, cât și în adolescență să-i deschid ușa.

          Dintr-odată, copilul care fugea mâncând pământul în grădină, știind că are pe cineva în spatele lui, care mereu îl veghează, acum a crescut și caută pierdut aceiași ochi. Continuă să grăbească pasul, deși nu mai e copil, dar din când în când aruncă câte o privire după umăr, căutându-i cu disperare. Aceiași ochi a căror lumină s-a stins, care nu mai surâd în văzul nepoților și care acum supraveghează necuvântător de la înălțime. O fi existat vreodată Raiul ? Dacă da, acolo se duc toți bunicii. Acolo le e locul.