Pânza de păianjen

Foc, cenușă și valuri

 Decembrie 28, vineri

                  Mi-ar plăcea să fiu lângă ocean acum. Soarele să-mi apună pe umăr, și să șteargă ultimele firimituri de nisipul din care tocmai m-am ridicat. Aș zâmbi odată ce vârfurile degetelor mele ating apele neliniștite, aproape la fel de rebele ca firele brunete de pe frunte. Să simt miros de fructe proaspete pe buze și-n ochi să-mi bată briza sărată. Și cine știe, poate chiar s-aud un pescăruș doi, undeva în depărtare spre un vapor stând pe loc. Să mă cufund în amestecul de simboluri și culori șterse de timp. Să fiu totodată nisip, apă și soare. Să mă înec în adâncul albastru și să mă ridice galbenul arămiu al soarelui ce apune; în zadar mă trage înspre el, fiindcă pielea mea fragilă și necercetată de săruturi nu poate să ducă îmbrățișarea mărețului soare. Așa că se arde și se frige; iar ceea ce mai rămâne din mine e doar o umbră caldă lipsită de piele. Mă decojesc precum primul trandafir din grădină, pe care-l prinde subit înghețul și el acum se străduie să arunce petalele moarte de pe dânsul. Asta fac și eu acum; arunc pielea moartă de mine. Mă spăl de păcate, mă șterg de regrete. Apă în plămâni și arsură pe corp – oceanul și soarele făceau dragoste peste corpul meu, iar eu încremenisem ca o sculptură spartă pe cimentul din piața orașului. Creatorul meu n-avea să-mi dea voie nici să mă culeagă de pe jos, nimeni; aș rămâne cioburi, la fel cum sunt acum, jumătate în ocean, cealaltă jumătate sărutată de soare.

                   E noapte acum lângă ocean. Cineva aprinde lampioane într-un golf distant, iar râsetele lor se aud înfundat, fiindcă valurile nu le permite. Hainele mi se lipesc de corp și-mi provoacă fiori de gheață; hainele mi-s ude, leoarcă cu sare, alge și mici firișoare de nisip. Plaja pare un întins amalgam de senzații: valurile reci care formează aburi odată ce se lovesc cu pasiune de nisipul încălzit de soare o zi întreagă. Mă prăbușesc pe spate și închid ochii, așteptând să-mi lovesc spinarea cu putere de carapacea terestră de lângă apă. În schimb, corpul mi se mulează perfect pe suprafața ce emana căldură și nicio urmă de impact. Ceea ce părea mai devreme a fi scutul anatomic al sufletului meu se transforma acum în plastilină pură. Nu puteam să-mi controlez picioarele, iar ele se zbăteau aiurea în orice parte mergea nisipul. Șira spinării se îndoia în feluri pe care nu le mai simțisem vreodată. Mâinile mi le strângeam la piept, din frică să nu-mi sară inima din torace. Cădeam în gol și eram în același timp îmbrățișată cu putere de elementele vitale ce mă înconjurau: apă, foc, pământ. Iar corpul meu le absorbise pe toate, pe rând, contopindu-mi-le în minte.

                    Nu mai sunt pe plajă și mi-e frig. Nasul mi-e înfundat și un val de aer rece îmi sfârtecă obrajii. Cel mai mic cuvânt pe care l-aș rosti, mi-ar provoca șiroaie de sânge pe buzele crăpate. Ascult ceva ce pare fi o liniște deranjantă. O liniște apăsătoare, aducătoare de amintiri. Nu vreau să cad iar în fântâna aceea. Nu în seara asta. Vreau să mă întorc pe plajă, vreau să simt nisipul sub tălpile mele goale. Vreau să-mi umplu inima cu surâs și tărie în pahare de plastic; să-mi golesc mintea și să trag cu putere dintr-o țigară amăruie. Cineva mă prinde de mână puternic și mă trage în față. Orbesc. O altă mână, ceva mai slăbită, se ține de piciorul meu parcă din rușine. Simt că ar trebui să fac o decizie, însă nu pot vedea nimic în jurul meu. Mă umplu cu iluzii negre și oricât de departe ajung înspre lumină, aceasta din urmă se mută constant și nu pot s-o prind. Nu pot să prind lumina nici în mână, nici cu dinții. Cine sunteți, de ce mă siliți să o iau din loc. Mă voi prinde oare, dacă nu avansez? Și ce mă așteaptă dacă mă întorc de unde am plecat. Nu-mi rămâne decât să oftez și să fac pasul în față. Să mă smucesc de orice mă ținea de glezna dreaptă și să mă arunc în brațele necunoscutului. Las în urmă plaja, iar ochii mei verzi nu mai pălesc în albastrul de ocean. Fug acum orbește prin pădurile dese ale viitorului apropiat. În orice clipă aș putea să mă prăbușesc și aș ști că aici pământul nu mă va purta pe umeri, cum a făcut nisipul de pe plajă. Dimpotrivă, aici pământul mă va zdrobi cum un spărgător de nuci care toacă și miezul. Mă voi sparge în atâtea cioburi, încât niciunul dintre curajoși nu va avea răbdarea să le adune pe toate. Și atunci ce se va alege de mine? Cine va mai visa la valurile reci? Cui i se vor vedea soarele și nisipul în păr?

Tâmplele îmi sunt acoperite de sudoare. Nu stau nici în picioare și nici nu mă întind; cineva mă ține. Mă ridică în fața oglinzii și-mi spune să zâmbesc, să mă dau cu rujul roșu. Sunt eu. Eu – cea care spune, eu – cea care ascultă.