Pânza de păianjen

Trandafiri galbeni

          Mi s-au uscat trandafirii ieri, pe când soarele se pregătea să-și închidă ochii. N-am mai apucat să-mi iau rămas bun, deși i-am rugat să mă aștepte până mă îmbăt cu zâmbete și le aduc și lor. N-au vrut să-mi rămână și ce să fac? Să-i leg în lanțurile penibilului, să le înșir motive pentru care n-aș putea trăi fără ei? Ca apoi, după ce mă aștern în fața lor, să-mi întoarcă spinii și să-i proptească în fața ușii. Să plece, dar nu oricum, ci de tot. Pentru că dacă au ales să se miște în întuneric, să dispară în cumplită taină și secret, nu mai vreau să-i văd vreodată. Le-am spus, și au râs de mine, iar ecoul bătăii de joc s-a lovit de pereții camerei de atâtea ori încât i-a fisurat. Intra frigul prin găurile mici, și noaptea îmi tremurau degetele, iar eu, confuză la lumina lunii, le povesteam basmele sufletului meu. Credeam că dacă îi fac stăpâni pe măcar un colț din inima mea, au să simtă responsabilitatea de a-l îngriji așa cum o fac eu. 

         Mi s-au ofilit trandafirii azi noapte, iar eu am luat o petală galbenă și am sărutat-o cu buzele crăpate de vânt. Nerecunoscători dragostei mele, și-au umplut cu venin tulpinile, dar fără să vrea. Cineva i-a corupt, asta trebuie să fie adevărat! Cu ce alt motiv au ales să mă otrăvească în mijlocul unui act de iubire și fidelitate? Firicelele calde de sânge care-mi inundă limba par a fi cel mai limpede izvor, iar eu... Eu sunt disperată după un strop de apă. Înainte mă supăram de fiecare dată când, cu un tupeu izbitor, îmi făceau caricatură și se amuzau copios pe figura originală care a ținut loc de model creației. Acum, stând în genunchi lângă corpurile trandafirilor muribunzi, râd și eu, dar singurul ecou care se mai aude este numai și numai al meu. Și atunci mă întreb, am înnebunit oare în dimineața aceea? Când le-am găsit urmele abandonului jegos; când n-au cutezat să mă trezească și să-și arate fața la plecare. Au fost pedepsiți cu moartea și sunt sigură că, dacă vreodată ar fi știut, n-ar mai fi plecat de lângă mine. Dar aș fi vrut oare să-i am aici, știind că nu e voia lor? Să fiu fericită chiar dacă știu că nu sunt îndeajuns de bună ca să îi bucur cu prezența mea? Că ei sunt siliți să mă îmbrățișeze, de frică să nu se abată nicio calamitate asupra lor, când de fapt și-ar dori să facă fericit pe altcineva. Și în fond, cu ce mă deosebește acest gând disperat de viața mizerabilă a unei cârpe?

         Mi s-au uscat trandafirii ieri. Mi-am închis inima sub un lacăt greu de tinichea și m-am îmbufnat, dar fără să acționez. Le-am adunat trădarea și abandonul, le-am aruncat într-o pungă veche. Pe ei, fără să-i privesc, i-am așezat lângă gunoi. Nu i-am pus în pubelă, fiindcă mi-am adus aminte că i-am iubit cândva, și că în acea clipă erau exact ce-mi doream eu să fie. Dar totuși, i-am lăsat acolo pe jos, să mucegăiască, pentru că asta merită orice act jegos de dezertare. În locul lor n-am mai pus altă vază; n-am să pun nimic, câtă vreme văd petele infidele ale abandonului lor. Am curățat locul și poate-mi imaginez doar, însă nu cred că am să mai las pe nimeni să-mi deschidă inima cu flori, cel puțin, nu toamna asta.