Chipul razbunarii

Abisul mortii

Corpul îmbibat în sânge al Ofeliei zăcea pe jos ca şi mort, capul firav al acesteia fiind ţinut în poalele lui Silvano care privea neputincios agonia soţiei sale. Ar fi fost în stare în acea clipă să-şi dea toţi banii pe care îi avea şi poziţia socială doar pentru a o salva pe Ofelia, ale cărei buze se relaxau şi se ţuguiau ritmic, femeia încercând cu ultimele puteri rămase să mai rostească câteva cuvinte, dar îi era imposibil. Şuşotiri neînţelese şi sunete indescifrabile ieşeau din gura vânătă a femeii, care îşi mai deschidea din când în când ochii pentru  a privi ochii încurajatori ai soţului ei.

-De ce nu mai ajunge ambulanţa aia? întrebă disperat Silvano, lacrimi mari şi cristaline începând să penduleze pe obrajii rumeni ai acestuia.

Monica se apropie discret, cu paşi mărunţi de Hector care stătea trântit pe scările catedralei, privind în zare şi sperând ca tot ceea ce s-a petrecut cu doar câteva clipe în urmă a fost doar un coşmar din care se va trezi în curând, un vis urât ce îl măcina pe dinăuntru.

-Totul este doar din vina ta! îi reproşă furioasă Monica, ştergându-şi o lacrimă inocentă ce tocmai se desprinse de ploapele catifelate ale femeii.

Bărbatul îşi ridică uşor privirea, privind stupefiat chipul Monicăi. Se ridică brusc în picioare şi îşi şterse regretele de pe chip, după care o apucase pe femeie de braţ printr-un gest brusc, chiar violent.

-Asta este doar vina ta! Dacă nu erai tu, Mariana ar fi încă aici cu noi! îi reproşă Hector cu o privire tăioasă, plină de ură.

-Tu te auzi ce prostii spui? întrebă retoric Monica, eliberându-şi braţul din strâmtoarea la care era supus. Ştii prea bine că nu o iubeai, iar dacă tu i-ai fi spus asta după ce te-ai culcat cu mine, totul era perfect! Ea nu ar fi fost sechestrată, iar mama nu ar fi la un pas de moarte! îi ţipă Monica astfel încât să audă şi restul invitaţiilor, după care îl plesni pe bărbat cu toată puterea. Eşti un nenorocit!

Hector se pregăti să-i răspundă Monicăi, dar fu întrerupt de zgomotul asurzitor al ambulanţei ce îşi făcea simţită sosirea. Cei doi se îndreptară în grabă înspre corpul aproape neînsufleţit al Ofeliei şi priviră temători cum doi bărbaţi, îmbrăcaţi în nişte veşminte albe de in, urcau targa pe care se afla rănita în ambulanţă şi încercau din răsputeri să o conecteze la aparate cât mai repede cu putinţă.

-Mă duc eu cu ea, voi veniţi cu maşina în spatele nostru! le ordonă Silvano Monicăi şi lui Hector.

Bărbatul se sui cu dificultate în ambulanţă, după care se aşeză cu grijă pe îngusta banchetă laterală a automobilului şi începu să-i mângâie tandru chipul Ofeliei care se lupta din greu pentru a trăi, deschizând din când în când ochii pentru a se asigura că nu şi-a pierdut cunoştinţa.

Elena ieşi mulţumită din edificiul în care locuia avocatul sau, Jose Luis Mendez, şi se îndreptă grăbită înspre brutăria pe care o zărea la capătul străzii. Mirosul a pâine proaspătă umplea micul magazin şi se impregna încet şi în nările femeii, aceasta amintindu-şi de clipele frumoase pe care le petrecea în Puebla pe vremea pe când avea doar opt ani alături de bunicii săi. De mică avea o pasiune pentru bucătărie şi nu ezită o secundă în momentul în care venea vorba de gătit. Adora să se aşeze pe vechiul scaun din lemn de cireş al bunicii sale şi să stea să se uite la aceasta cum găteşte mâncare pentru sărbatori şi nu numai. Acum îi părea rău că timpul a trecut aşa de repede şi că bunica sa este moartă, dar nu mai putea face nimic pentru a îndrepta situaţia. Îşi aminteşte şi acum ziua aceea de iulie în care mama sa i-a dat vestea cea groaznică, iar dacă închide ochii pentru câteva clipe, reuşeşte să spargă din nou acel zid de răceală şi sobrietate pe care a decis în urmă cu mulţi ani să-l clădească între adevărata Elena şi femeia muncitoare, admirată de toată lumea pentru efortul pe care îl depune în fiecare lucru pe care îl întreprinde.