Chipul razbunarii

Explozie de sentimente

Picături fine de apă se prelingeau pe pereții scorojiți și bătrâni ai clădirii vechi, desprinzându-se cu greu de aceștia și căzând cu un zgomot silențios, aproape imperceptibil, se spărgeau de suprafața dură și bătătorită a solului. Umezeala și vechimea se puteau simți instantaneu în clădirea abandonată de atâția ani, creând impresia unei hăli desprinse dintr-un film de groază. Bucăți mari din pereții laterali ai hălii lipseau cu desăvârșire, lăsând loc șuieratului timid al aerului să se strecoare prin crăpăturile făcute și să inunde uriașa clădire în care a nu a mai intrat nimeni de mai bine de cincisprezece ani. În această situație se afla fosta fabrică forestieră Mademex a cărei existențe a încetat imediat după explozia ce a distrus întreaga hală, odata cu ea curmând și viețile a mai bine de optsprezece muncitori. A fost una dintre cele mai negre zile din istoria orașului Puebla, tragedia adunând sute și sute de oameni la locul dezastrului pentru a se ruga pentru odihna veșnică a oamenilor ce și-au găsit sfârșitul înăuntru.

Un zgomot metalic brusc umplu încăperea abandonată, făcându-i loc unei raze de lumină difuză să se întindă pentru prima oară în mulți ani, pe solul umed și acoperit cu funingine al hălii. În spatele ei, începură să se contureze ușor siluetele masive ale unor bărbați îmbrăcați cu haine închise la culoare și fețele acoperite ce împingeau înăuntru o femeie fragilă, îmbrăcată în rochie de mireasă și cu o cagulă ce îi acoperea întregul chip.

Strigătele de ajutorare ale acesteia umplură imediat hala părăsită, ecoul acestora răsunând încă câteva secunde după ce unul dintre bărbați îi puse mâna la gură femeii. Aceasta se zbătea neajutorată și încerca să se elibereze, dar corpul i se mișca deja involuntar înspre direcția în care era împinsă.

-Taci dracului odata! îi țipă unul dintre bărbați pe un ton ridicat și vijelios, scoțându-i printr-un gest scurt și brusc cagula de pe față, revelând chipul înspăimântat și înecat în lacrimi al Marianei.

-Ce vreți de la mine? întrebă aceasta cu o voce stinsă, tremurândă, privind speriată chipurile mascate ale bărbaților din fața sa.

Unul dintre bărbați se apropie cu pași mărunți de Mariana și o privi atent, mângâindu-i chipul umed, după care îi dădu la o parte șuvițele rebele de păr ce îi acopereau chipul vestejit. Bărbatul își ridică mâna amenințător în aer și o lovi cu toata puterea pe Mariana, femeia pierzându-și preț de o clipă echilibrul.

-Băgați-o înăuntru! ordonă bărbatul pe un ton poruncitor, privind cum doi dintre oamenii săi se apropie de femeie, o ridică și încep să o împingă înspre mica ușă metalică din fundul încăperii.

Aceasta se deschise cu greu și cu un zgomot asurzitor, în spatele acesteia zărindu-se doar o negură de nepătruns cu privirea. Unul dintre bărbați înaintă cu pași mici înăuntru, Mariana privind stupefiată cum silueta-i i se pierde încet-încet în întunericul rece. Gânduri și idei care de care mai macabre au început să întețească mintea femeii, groaza și spaima pe care le simțea fiind principalele sentimente care apăreau în fiecare din acele scenarii.

Mariana își răsuci ușor privirea în spate și privi ochii verzi și lipsiți de compasiune ai bărbatului ce tocmai a lovit-o și încerca să își dea seama ce se ascundea în spatele acelei perdele de ură și indiferență pe care bărbatul încerca din răsputeri să o manifeste față de ea, dar nu reușea să descifreze privirea misterioasă și încărcată de ranchiună a acestuia.

O lumină albicioasă umplu brusc mica cameră din fața Marianei, aceasta zărind din nou chipul bărbatului ce intrase cu doar câteva secunde înainte în încăperea lipsită de lumină. Își aruncă privirea dintr-o parte în alta a micii încăperi, încercând să își dea seama de viitorul ei. Privirea speriată a femeii se opri brusc asupra peretului din fața sa, pe suprafața căruia erau atașate două bucăți de metal de care erau legate două perechi de cătușe.