Chipul razbunarii

Amenintari de gheata

Nu am fost chiar in cel mai inspirat moment al meu cand am scris capitolul si sunt oarecum imbufnat pentru ce a iesit :)) Oricum, sper sa va placa si din capitolul viitor promit sa revin la actiunea aceea bulversanta :)) (va fi mai multa actiune ca pana acum in cap. urmator) :d

Uşa se deschise cu un zgomot înfundat şi oarecum sec, făcând loc unei siluete întunecate şi silenţioase să se vâre pe după ea. Aceasta închise cu grijă uşa în spatele ei, după care se apropie de patul masiv de lemn amestecat cu fier ce zăcea în mijlocul camerei neîncăpătoare, acaparând întreg orizontul.

-În ce stare se află? întrebă Silvano vizibil afectat, apucând cu grijă mână fragilă şi fara vlagă a Ofeliei.

Bărbatul, îmbrăcat într-un halat lung alb şi cu o pereche de ochelari rotunjiţi la margini pe nas, îi aruncă o privire destul de seacă lui Silvano, după care îşi mai notă încă câteva detalii medicale relaţionate cu starea pacientei în carneţelul său.

-Încă nu şi-a recăpătat cunoştinţa, dar mai trebuie să aşteptăm câteva ore până când trece complet efectul anesteziei, îi explică doctorul Roldan, apropiindu-se de Silvano discret pentru a-i arăta sprijinul său printr-un gest prietenesc cu mâna. Mă tem că trebuie să îţi dau o veste proastă, începu bărbatul pe o tonalitate scăzută, clipind apăsat.

Silvano înghiţi în gol de câteva ori, după care privi cu atenţie ochii descurajatori ai medicului şi începu cu stupoare să se gândească la tot felul de cazuri, care de care mai macabre, ajungând să şi-o imagineze pe Ofelia bolnavă de o boală incurabilă.

-Mă tem că glonţul care a rănit-o a pătruns adânc în abdomenul Ofeliei, ajungând chiar să lezeze uşor coloana vertebrală, care, după cum ştii, este extrem de fragilă şi orice leziune, indiferent de cât de puternică este, poate să provoace un rău ireparabil, îi mărturisi cu adevărat preocupat Roldan, aruncându-i o privire scurtă femeii ce zăcea întinsă ca moartă în pat.

-Ce vrei să-mi spui? întrebă Silvano total nedumerit, simţind cum ideile încep să îi vâjâie prin minte.

-Mă tem că Ofelia va rămâne tetraplegică pe viaţă, mărturisi cu un nod în gât medicul, evitând pe cât posibil privirea acuzatoare a bărbatului din faţa sa.

-Asta...Ce vrea să spună? întrebă confuz Silvano, realizând oricum că era vorba de o afecţiune gravă, după gesturile nervoase ale medicului.

-Asta înseamnă ca şi-a pierdut complet mobilitatea de la gât în jos, îi explică oarecum mai calm doctorul, bătându-l prieteneşte pe Silvano pe umăr în semn de sprijin.

Ochii negricioşi ai lui Silvano s-au adumbrit instantaneu cu un voal de tristeţe, regret şi totodata vină, bărbatul începând să-şi reproşeze faptul că n-a făcut suficient pentru a-şi ajuta soţia care nu s-ar fi aflat poate în acea situaţie dacă el ştia cum să acţioneze.

Lacrimi mari, încărcate de regrete şi vinovăţii târzii au început să se prelingă pe obrajii erodaţi ai lui Silvano, prelingându-se apoi cu fineţe pe gâtul lui scurt şi îndesat. Acesta se apropie cu paşi mărunţi de Ofelia şi-i privi chipul livid cu tandreţe, mângâindu-i-l drăgăstos, profund afectat de situaţia în care se afla aceasta. Ochii mari şi verzi de altă dată ai femeii acum stăteau ascunşi sub pleoapele greoaie şi uşor cutanate ale acesteia, lăsând la vedere cearcănele negricioase ce se iveau chiar sub ochii injectaţi ai Ofeliei. Un zâmbet fals şi lipsit de viaţă se schiţase cu fineţe pe faţa-i palidă, buzele sale crăpate şi rozalii împletindu-se într-o forma cel puţin ciudată, indescriptibilă, reuşind astfel să pună în evidenţă obrajii supţi, dar totuşi dolofani ai acesteia pe suprafaţa cărora se puteau descifra doua adâncituri jucăuşe ce se conturau puternic la colţurile gurii de fiecare dată când femeia zâmbea.