Pierduți in trecut

Capitolul 1

     Priveam melancolică cum ploaia bate in geamul mașinii. Nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea. Totul era bine aveam o viață perfectă, mergeam la un liceu bun, aveam un grup mare de prieteni, mă înțelegeam bine cu toată lumea, dar totul se va schimba cât de curând pentru că mama a decis să ne mutăm. Măcar nu voi fi singură, îl am pe el. Christopher și cu mine suntem cei mai buni prieteni de când eram mici, am fost mereu acolo unul pentru celălalt și se pare că vom fi și în continuare pentru că nu voi trece singură prin tot ce va urma. Mă bucur sa îl am aproape și mă bucur că părinții lui l-au lăsat să se mute cu noi, pentru că suntem prieteni de familie și ei știu cât de important e Chris pentru mine după toate lucrurile prin care am trecut... Dar nu pot să nu mă gândesc la oamenii pe care îi las în urmă aici în locul pe care îl numeam casă și la toate amintirile care rămân in urmă. Sunt scoasă însă din gândurile mele când Chris îmi atinge ușor umărul pentru a mă face atentă. Mă întorc spre el, să văd o față somnoroasă, cu ochi mari care mă priveau atent și cu tot parul lui  auriu ciufulit din cauză că dormise în tot timpul ăsta.
     -Oprim la o benzinărie. Vrei ceva de la magazin, Thali? mă întreabă cu o voce răgușită.
     -Nu. spun simplu și îmi întorc privirea înapoi spre stropii de ploaie.
     Când am oprit am ieșit din mașină să iau o gura de aer, mai mult obligata de mama. Stăteam pe marginea bordurii și mă uitam la toatate mașinile care trec, la toată lumea asta care se grăbea să ajungă in diferite locuri. Poate unii se grăbeau sa ajungă la întâlniri cu prietenii, la muncă sau poate se grăbeau să ajungă acasă, eu însă nu ma întorceam acasă.... ci într- - un loc străin și o casă nouă. Simt cum o persoană se așează lângă mine și îmi întorc privirea. Îl vad pe Christopher care mă privește blând și cu un mic zâmbet pe față în timp ce îmi înmânează un pahar cu ciocolată caldă.
     -Mulțumesc! Dar ți-am spus că nu vreau nimic.
-Știu, dar m-am gândit că ai nevoie de asta. spune și ia o gura din paharul lui.
     -E cam frig afară. spune și se uită la mine, eu fiind destul de absentă. Dau din cap fără să zic nimic. Nu îmi dau seama când își dă jacheta jos și o pune pe umerii mei.
     -Thali, ești în regulă?
     -Da. Mă gândesc doar... Știi tu la casă.
     -Știu, dar gândește-te că e un loc nou, o nouă aventură și gândește-te că suntem împreună în asta.
     -Poate ai dreptate. O văd pe mama ieșind din magazin și îndreptându-se spre mașină. Mă ridic pentru a porni spre mașină, dar sunt oprită de Chris.
     -Thali, vreau să știi că sunt aici și că nu te voi lăsa la greu. O să vezi o să fie totul bine.
     -Știu,dar tu știi cât de mult te iubesc?
     -Hmm, da cred că știu și tu ști că și eu te iubesc. Acum hai lasă fața asta tristă de o parte și hai să vedem ce ne rezervă viitorul.
     -Bine. Îi spun și pe față mi se așterne un zâmbet larg.
Restul drumului a fost unul destul de liniștit și scurt, din punctul meu de vedere pentru că am dormit aproape tot drumul. Nu știu cum am reușit să adorm mă gândeam la cum a știut Christopher exact ce trebuie să îmi spună ca să mă facă să zâmbesc și la cum e mereu aici pentru mine și cred că am adormit. Când am coborât din mașină și am văzut noua casă mi s-a părut o casă frumoasă și impunătoare și chiar așa și e. Camera mea era destul de mare, dar nu avea pereții vopsiți și nu arăta ca cea de acasă, nu era chiar foarte primitoare cu toate nuanțele de alb și gri, părea destul de rece. Restul serii a decurs ca o seară normala, luând cina împreună: eu, mama și Chris, dar ne-am  dus destul de devreme la culcare pentru că mâine urma să înceapă o nouă zi pe care sincer aș vrea să o amân dacă s-ar putea.