Tricotilomanie - Secrete Murdare

Prefață

*

       Declinul care a dus la tot acest infern e o amintire adânc întipărită în străfundurile creierului meu. Aș da orice pentru a șterge acele clipe, dar știu că un asemenea lucru nu e posibil. Așa că mă lupt cu mintea mea de fiecare dată când în fața ochilor mi se derulează acele imagini, exact ca un film de proastă calitate, iar și iar.

Nu de puține ori se întâmplă asta, și e frustrant. Mă simt cât se poate de bântuită .

     Privind acum în urmă, nu îmi dau seama cum un asemenea fleac, cum o simplă picătură a putut să pornească un asemenea potop.

Pur și simplu mă certasem cu mama, ceva care pe atunci era la ordinea zilei pentru noi două. În fiecare zi, ne certam de peste douăzeci de ori. Ne certam din nimicuri și de fiecare dată pasam de la una la alta o mulțime de reproșuri și cuvinte încărcate de venin doar pentru că fiecare avea propriile frustrări.

Ea era nervoasă pentru că nu a avut norocul de a da de un bărbat care să știe cum să poarte ca un bărbat. Tata nu a știut niciodată cum să se poarte cu ea, sau cum să își asume consecințele acțiunilor sale, de asta atunci când m-am născut a spus că nu e pregătit pentru un copil. Aia a fost picătura care a împins-o pe mama să se despartă de el. Asta, și faptul că se credea mult mai bună decât el, dar s-a dovedit că amândoi se învârt ca doi orbi în jurul aceluiași cerc.

Eu eram nervoasă pe faptul că nu puteam să am familia perfectă și că nimeni nu înțelegea durerea provocată de asta. Am fost înconjurată de copii cu părinți care se iubesc și care le arată afecțiune, pe când eu aveam părinți despărțiți și bunicii mei erau cei care mă creșteau .

      De fiecare dată când ne certam începeam ușor, mai mult testam ce ne rănește mai tare. Uneori eu eram cea care refuza să tacă atunci când nu era momentul să vorbesc, alteori mama era cea care mă numea copil abandonat sau care îmi sfărâma orice realizare a mea – desene, căsuțe din lut, micile texte pe care le scriam atunci când mă plictiseam, fapt care mă făcea să uit de orice respect pentru ea. Oricine ar fi început, mereu se atingea la cineva un punct sensibil care făcea Iadul să se destăinuie.

De data aceea, mama reușise să pătrundă dincolo de orgoliul meu și să mă rănească. Am făcut ceea ce orice copil ar fi făcut în acel moment, m-am refugiat în camera mea în încercarea disperată de a ține vocea ei departe de urechile mele.

Chiar și atunci tot reușeam să îi aud țipetele de la parter, pentru că de îndată ce mă pierdea din raza ei vizuală găsea o altă victimă, de cele mai multe ori fiind tata care pur și simplu se prefăcea că nu ne vede în timp ce se uita în sufragerie la emisiuni cu mașini sau pierdea vremea prin bucătărie.

     Doar că a fost diferit.

     Tata este un om foarte calm și răbdător. Dacă ar fi să stea la o coadă kilometrică, ar face asta cu succes, fără să se streseze vreun pic. Probabil se datorează lipsei sale de interes față de orice care nu ține de persoana lui.

Mama niciodată nu reușea să îl scoată din minți pentru că el o ignora complet, ca și când te-ai preface că nu vezi Casa Albă atunci când treci pe lângă ea, doar că atunci a reușit cumva să îl enerveze și să scoată ce e mai rău din el.

Până atunci nu îmi mai auzisem tatăl vorbind urât sau țipând.

     Pentru mintea mea de copil era foarte greu de procesat toate acele informații și m-am ascuns în baie, dând drumul la robinetul de la chiuvetă și la cel de la cadă.

Eram în sfârșit doar eu și atât, în " liniștea " mea, și mi-am permis să mă eliberez.

Am plâns pentru tot, în ceva ce cred ca a fost o criză de isterie. Am plâns pentru mine, am plâns pentru relația distrusă dintre ei, am plâns pentru ce avea să urmeze în viitor, am plâns pentru orice oportunitatea de a ne mai numi familie.

     Nu știu cât a durat, dar imediat ce am găsit puterea de a mă liniști m-am aplecat spre chiuvetă pentru a mă spăla cu apă rece pe față.

Și imediat după, parcă o voce micuță în mintea mea mi-a spus să mă uit în oglindă, chiar dacă niciodată nu făceam asta în asemenea circumstanțe pentru că nu îmi place să mă văd tristă.

Privindu-mă în oglindă, am studiat cu grijă chipul lipsit de viață din reflexia oglinzii. Aveam obrajii, nasul și ochii roșii de la atâta plâns, și sprâncenele îmi stăteau adunate deasupra nasului și ridicate de parcă mă miram de ceva, refuzând să se relaxeze.

Apoi am trecut la păr. 

     Părul care mereu îmi făcea probleme pentru că avea firul subțire și moale, ceea ce îl făcea greu de stăpânit fără a se încurca.

Oricât de mult încercam, mereu era uscat și mătuit la vârfuri, iar firele de păr erau așa de despicate încât și despicăturile aveau alte rânduri de despicături.

Chiar și la școală profesoara îmi atrăgea atenția de fiecare dată când veneam cu el liber, și îmi rupea de la jumătate un fir despicat pentru a-mi demonstra cât de distrus e.

Trecându-mi degetele prin el, am simțit cum dau de un ghemotoc de fire încurcate, care îmi bloca drumul.

Am încercat să îl descurc, doar ca nu reușeam, ceea ce mă frustra maxim. Așa că l-am apucat strânds în pumn, mi-am închis ochii și l-am tras.

Am auzit cum firele mi se smulg din pielea scalpului, apoi a urmat o mică usturime, și gata !

M-am simțit eliberată.

     Apoi am smuls un alt fir, și altul, și altele, de peste tot de unde apucam, până când chiuveta era plină ochi de fire ciocolatii.

Mă aflam ca într-o transă, nici nu îndrăzneam să mă mișc din locul în care mă aflam. Simțeam cum tălpile picioarelor îmi erau amorțite de la lipsa de mișcare, iar perii de la micul covoraș din fața chiuvetei pe care stăteam începuse să îmi sape în tălpi.

      Am reușit să mă trezesc la realitate de abia atunci când mama a bătut în ușa de la baie pentru a mă anunța că a pus masa.

Am adunat oripilată în câteva secunde toate firele de păr și cu mâinile tremurânde le-am pus într-o bucată de hârtie și le-am aruncat la coș.

A urmat să cobor la masă mâncând cu noduri mâncarea făcută de tata, toți comportându-ne de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pe moment am fost bulversată și încercam să mă conving că a fost doar ceva de moment, un prilej de a mă elibera de toată tensiunea acumulată atunci și acolo.

Doar că pe parcurs aveam să realizez că era mai mult de atât, că a devenit o necesitate fără de care nu pot să funcționez.

      Am reușit să țin asta un secret doar pentru câteva luni.

Mama, fiind o maniacă a curățeniei, s-a gândit că ceva nu e bine atunci când prin casă a început să găsească din ce în ce mai multe fire și ghemotoace de păr și a început să mă urmărească prin casă fără ca eu să îmi dau seama, iar în cele din urmă m-a prins când făceam asta într-o seară în sufragerie.

Am devenit la scurt timp motivul principal de bârfă la noi în familie. Toată lumea știa că am o problemă, începând de la bunicii mei și terminând la cei mai mici veri ai mei.

Devenisem o anomalie pentru toată lumea, dar mai ales pentru mine.