Fire de iubire

2.

          M-am trezit de dimineață cu emoții. Azi o vizitez pe sora mea și-i voi da cadoul cumpărat ieri.

          Fac un duș înainte de toate, apoi mă aranjez și nu în foarte mult timp sunt deja gata să plec. E încă destul de devreme, dar nu mai am răbdare să-i văd fața surorii mele când va vedea lănțișorul pe care i l-am luat. Poate mă va ierta în sfârșit și vom începe din nou să vorbim. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu-i dau acest cadou doar ca să-i cumpăr iertarea, ci i-l dau ca să vadă că țin la ea și mai păstrez în minte amintirile cu noi din vremurile când eram de nedespărțit.

          Ies din casă cu o dispoziție nemaipomenită, iar ziua de afară îmi oferă și mai multă energie negativă. Abia dacă se termină septembrie, dar frunzele au început deja să se îngălbenească. În dimineața aceasta a ieșit și soarele, după 6 zile ploiase. Aș putea să merg pe jos până la Lory. Ea nu locuiește în cămin, ci la apartament, fapt ce implică un drum de 20 de minute cu metroul, dar mă descurc.

          Fredonez cântecul All time low până mă apropii de destinație.

. . .

          Am ajuns în fața blocului surorii mele. Am așa niște emoții! Nu am mai vorbit cu ea de jumătate de an și nu știu cum o să reacționeze să mă vadă acum. Am urcat până la etajul 3 și-am sunat la ușă. Scurta perioadă de timp în care am așteptat să-mi deschidă mi s-a părut a fi o eternitate, dar în final iat-o. Sora mea.

          Lory nu pare prea încântată să mă vadă.

          ─ Ce cauți aici, Raven? mă întreabă ea pe un ton rece și distant.

          ─ Am venit să-mi felicit sora cu ocazia zilei de naștere, spun și-i întind punga în care e cutiuța albă cu fundă.

          O privește câteva clipe, apoi mă privește pe mine. Pentru o secundă am crezut c-o să-mi închidă ușa în nas și-o să mă lase cu ochii în soare, dar s-a întâmplat așa. A oftat din greu, dar mi-a propus totuși să intru, luând și punga din mâinile mele.

          M-a condus până în bucătărie, unde mai era o fată.

          ─ Lena, aceasta e Raven, sora mea. Ultima parte a spus-o de parcă nu ar fi complet sigură de asta. Raven, ea e Lena, colega mea de apartament și cea mai bună prietenă.

          Nu știam că Lory are o colegă de apartament. De fapt nu știu mai nimic despre Lory de când e la facultate. Sunt la curent doar cu unele lucruri pe care le-am aflat de la părinți, cum ar fi adresa ei.

          ─ Nu mi-ai povestit niciodată că ai avea o soră, a zis fata pe un ton puțin acuzator.

          ─ Nu m-ai întrebat niciodată.

          Lory pare puțin stânjenită de ipostaza în care ne aflăm acum, dar Lena sparge gheața.

          ─ Ia loc, Raven. Avem tort și Lory tocmai vroia să facă câte un ceai. Povestește-mi ceva despre tine.

. . .

          Am mâncat împreună tortul cu vișine pe care l-au făcut fetele aseară, apo Lena a trebuit să plece și astfel am rămas doar eu cu Lory. Relația dintre noi două părea să mai aibă o șansă pentru a fi salvată, dar asta doar până am rămas singure.

          La început lucrurile merg cam greu. Nici una dintre noi nu se încumetă să zică ceva, până nu rupe Lory tăcerea când situația devine stânjenitoare de tot.

          ─ Cum ți se pare universitatea?

          ─ Îmi place. Cu siguranță nu e ca la liceu, dar m-am obișnuit repede. Nu mi-a prea mers cu colega de cameră. E prea.... prietenoasă cu băieții, dacă înțelegi ce zic.

          ─ Asta-i ceva normal, Raven. Nu mai ești copil mic, fă-ți și tu de cap.

          Aceasta nu seamănă deloc cu sora mea. Lory pe care o cunosc eu nu mi-ar da astfel de sfaturi în veci. Ea mereu a fost de părere că trebuie să existe o limită, și acum îmi spune să-mi fac de cap... Oare ea tot face asta?

          Decid totuși să nu dau foarte mare importanță acestui lucru și schimb subiectul, întrebând-o cum o mai duce. Scap din greșeală și o mică observație cum că i-am simțit lipsa în tot acest timp, dar nu are efectul pe care-l așteptam. În loc să zică și ea că i-a fost dor, a preferat doar să-mi reamintească de faptul că m-a primit doar din politețe.

          ─ Să știi că lucrurile n-or să se schimbe numai pentru că ai decis tu să apari de ziua mea aici cu un cadou și să te prefaci că între noi nu s-a întâmplat nimic.

          Mă uit la ea și simt cum mi se adună lacrimi în colțurile ochilor.

          ─ Da, ai dreptate. Cred c-ar fi timpul să plec.

          Îmi iau rucsacul și ies fără să-mi iau rămas bun sau s-o las pe ea să zică ceva.

          Ieșind din blocul surorii mele care mi-a dat clar de înțeles că nu vrea să mă mai vadă, ziua mea a devenit brusc una din cele mai rele zile din viața mea.

          Lacrimile au începu să-mi curgă, iar apoi am simțit cum viața m-a lovit din plin. Am căzut. Cu siguranță asta nu poate fi din cauza vieții. Aud în spatele meu o înjurătură.

          M-am ridicat și mi-am așezat rucsacul înapoi pe umeri.

          ─ Ce ai? Nu vezi pe unde mergi? Mă răstesc la tipul care își culege căștile și Ipod-ul de pe trotuar.

          Și-a ridicat privirea spre mine și am întâlnit din nou acei ochi reci din magazinul de bijuterii. Credeam că erau așa din cauza luminilor puternice, dar se pare că sunt reci și distanți mereu.

          ─ Îmi stăteai în cale, a spus el cu un aer autoritar.

          Mă holbez la el cu ochii cât capele. Doar atât? Nici un ,,scuză-mă te rog c-am dat peste tine'', nimic? I-aș zice acum vreo două vorbe, dar n-am de gând să-mi stric dispoziția care e deja terci.

          Cred că a văzut urmele de lacrimi de pe fața mea, pentru că m-a lăsat în pace. A pornit mai departe pe drumul său, dar nu fără să se întoarcă o ultimă dată în urmă și să mă privească lung. Nu-mi pot imagina un scenariu prin care ziua mea ar fi putut fi mai rea decât atât.

. . .

          Mă întorc în camera mică de cămin pe care o impart cu Kira. Ea nu este aici, deci probabil a ieșit cu prietenii. Știu din experiența de 3 săptămâni pe care o am de când stau cu ea că nu o să se întoarcă decât noaptea târziu sau mâine dimineață, deci am toată camera doar pentru mine și pentru sentimentele mele rănite.