Fire de iubire

5.

          Întreaga zi m-am uitat pe holuri după o pereche de teniși gri cu șireturi albe, dar fără folos. Am dat peste tipul din magazinul de bijuterii în pauza dintre a 3-a și a 4-a oră. Era să-și verse cafeaua peste mine când se grăbea spre următorul curs. Nici măcar nu știam că mergem la aceeași universitate. 

           Din curiozitate m-am uitat la încălțămintea lui, dar n-am văzut ce doream. Nu știu dacă m-am simțit dezamăgită sau fericită, dar un lucru e sigur ─ băiatul chiar nu știe să-și ceară scuze.  În ciuda lucrurilor care s-au întâmplat ieri, azi am o dispoziție destul de bună și nu voi permite să mi-o strice un băiat oarecare. 

          Mi se par totuși prea multe coincidențe în care ne-am întâlnit pur și simplu... În magazinul de bijuterii, pe stradă și acum. De ce dau mereu peste el? Situația începe să mi se pară ciudată. Mă întreb dacă el n-o fi cumva unul dintre prietenii surorii mele care vrea doar să-și bată joc de mine. 

          Încerc să nu-mi bag în cap toate astea și mă grăbesc să ajung la următorul curs. 

          După ore trag o fugă până acasă pentru a-mi lăsa cărțile. Kira are mai multe ore decât mine azi și am norocul să nu mă întâlnesc cu ea. Îmi iau laptopul și plec la bibliotecă. Am de scris o lucrare la biologie și în cămin ne-au deconectat internetul pentru câteva zile din motive tehnice. 

          Mă așez la o masă liberă și-mi scot laptopul din geantă. Mă tot gândesc la un subiect pe care să-l abordez pentru lucrarea mea, când în ochi îmi sare o bucată de carton violet cu steluțe. Sar de pe scaun și mă duc repede spre raftul pe care am văzut-o. Trag de coperta care iese de printre cărți și-mi scot caietul de notițe la design. Se pare că a vorbit serios când a zis că mi-l întoarce. Dar tot nu pot înțelege cum de a știut că voi găsi bilețelul acolo. 

          Deschid caietul să mă uit dacă e totul la locul său și dacă nu-mi lipsește vreo pagină. Totul pare a fi în ordine deocamdată, cu excepția faptului că la sfârșitul caietului e lipit un bilețel verde. 

          ,,Mi-au plăcut notițele tale, în special schițele de pe margini. Îți mulțumesc pentru împrumut :)'' 

          Pentru împrumut? Păi teoretic asta nu a fost decizia mea. Ei bine, partea bună e că mi-am recăpătat notițele. Știam eu că a fost o idee bună să nu scriu în caietul acesta tot ce îmi vine în cap, ci numai ceea ce era la temă. 

          M-am uitat prin încăpere ca să văd dacă nu mă urmărește cineva, apoi văzând că nu e nimeni prin preajmă care să mă privească, m-am reîntors la lucrarea mea. 

          Peste vreo oră și ceva am reușit în sfârșit să culeg toate informațiile de care aveam nevoie și am plecat acasă cu conștiința împăcată pentru că am scăpat de acestă lucrare cu mult înainte de termenul predării. Plus la asta mi-am recăpătat caietul cu notițe la design și poate cumva o să trec cu o notă satisfăcătoare. 

          Când ajung în cameră, dau ochii cu Kira care stă întinsă pe patul ei cu o carte pe genunchi. Îmi aduc aminte de vizita prietenașului iei de ieri și mă înfurii. 

          ─ Auzi, vreau să te rog ceva.

          Își ridică privirea spre mine și-mi face semn că mă ascultă. 

          ─ Ai putea să mă anunți și pe mine când îți inviți iubiții pe aici? Nu-mi place să mă trezesc cu oameni străini în cameră. 

          Kira își arcuiește o sprânceană, apoi își dă ochii peste cap.

          ─ Iar tu ai putea să nu te mai gândești că toată lumea se învârte în jurul tău? Era aici pentru mine și era în jumătatea mea de cameră, de...

          ─ Da, dar TU nu erai aici! Și aș mai vrea te rog să-mi spui în față ce gândești despre mine, ci nu iubiților tăi. 

          Kira începe să se înfurie. E clar că nu e-n toane bune azi, dar nici eu nu sunt. 

          ─ De ce tot spui iubiții mei de parcă ar fi mai mulți?

          ─ Păi nu sunt? i-o întorc pe un ton obraznic. 

          Kira deschide gura și ochii i se măresc. 

          ─ Deci acum mă faci curvă? 

          ─ Nu. Doar am zis că ieși cu o grămadă de băieți și-ți faci de cap, asta-i tot. 

          ─ Știi ceva? Nu cred că mai vreau să fim colege de cameră! Poți să-ți iei lucrurile și să pleci. 

          Mă uit urât la ea. 

          ─ Ah, da? Păi e și camera mea, de ce să plec eu? Pleacă tu!

          ─ Tu ești cea care face capricii aici, deci tu să pleci. Caută-ți un loc mai bun dacă acesta nu-ți convine! 

          Nu vreau să mă predau și să fiu eu cea care pleacă, dar nu am încotro. Trebuie să merg la administrație să văd dacă se mai găsește vreun loc liber pe undeva. Acum însă, ca să nu pară că sunt o lașă ieșind din cameră în lacrimi, îmi arunc rucsacul pe pat și mă așez lângă el, încercând să n-o bag în seamă pe Kira. Am lucruri mai importante de făcut decât să mă enervez pentru așa o porcărie.