Fire de iubire

6.

          ─ Sunteți sigură că nu mai sunt locuri libere?

          ─ Absolut, spune doamna de pe partea cealaltă a biroului cu o mină serioasă.

          Mă aflu în culmea disperării. Ar fi trebuit să mă asigur că am unde să înnoptez în seara aceasta înainte să-mi descarc furia pe Kira. Acum mă pot întoarce în cămin doar ca să-mi iau lucrurile. Se pare că o să mai am nevoie de ceva bani ca să închiriez un apartament sau ceva, iar asta implică găsirea unei slujbe. Nu credeam că se va ajunge până aici. 

          Până o să-mi găsesc un apartament și o slujbă, voi fi nevoită să caut un hotel nu prea pretențios prin apropiere. 

          Sau aș mai avea o variantă... Nu e cea mai bună din lume, dar merită de încercat. 

          Răspunde la telefon după a 5-a încercare. 

          ─ Ce dorești? întreabă sora mea cu un glas destul de iritat. 

          I-am explicat care este problema, dar nu mi-a arătat prea multă compasiune. A zis că-i pare rău, dar nu mă poate ajuta cu nimic, apoi mi-a închis. Era destul de evident că se va întâmpla așa. Nu mă puteam aștepta că o s-o sun și mă va primi în casa ei cu brațele deschise, gata să mă ajute. 

          Am trecut pe acasă înainte ca Kira să se întoarcă și mi-am pus într-o geantă toate lucrurile mele. Am văzut că pe patul meu stăteau deja câteva lucruri străine, ceea ce-mi dă de înțeles că fosta mea colegă își mută deja iubitul în locul meu. Nici nu era sigură că voi pleca, dar a decis pentru mine.

          M-am oprit în fața ușii pentru câteva momente și am aruncat o ultimă privire camerei în care mi-am petrecut primele 3 săptămâni la universitate. Inspir adânc și ies din cameră înainte să-mi dea lacrimile. Și acum încotro o iau? Unde plec? Nu am nici un plan și asta mă disperă. 

          Înaintez cu pași mici pe holul îngust al căminului și deodată o ușă mi se deschide în față, făcându-mă să cad. Încerc să-mi adun puterile ca să mă ridic, dar observ două pete roșii pe mâneca pulovărului. Mă șterg cu mâna la nas și văd și mai mult sânge. Persoana care a deschis ușa se apleacă spre mine. 

          ─ Sunt bine, îi spun, ținându-mi cu o mână nasul. 

          ─ Ești sigură?, întreabă pe un ton îngrijorat. 

          Îmi ridic brusc capul în sus la auzul acestei voci. E aceeași voce rece și distantă pe care am întâlnit-o destul de frecvent în ultimul timp. Atât de frecvent încât nu mi se mai pare a fi o coincidență. 

          ─ Tu! Mă urmărești cumva?

          M-a privit serios o clipă, apoi i-a apărut un zâmbet pe față. 

          ─ Eu? Să te urmăresc? Crezi că nu am nimic mai bun de făcut?, a zis el amuzat, dar și puțin batjocoritor. 

          Are dreptate. De ce aș crede că mă urmărește? Nu are sens. E bine, se pare că totul se află doar în capul meu. Zâmbetul i-a dispărut și este din nou serios. Se așează în pirostrii și scoate din buzunar o batistă. 

          ─ Îmi permiți?

          Îi răspund din priviri, iar el îmi așează batista pe nas și-mi pune mâna deasupra ei, apăsând-o. 

          ─ Uite, ține bine.

          ─ Mulțumesc, îi șoptesc.

          Poate că nu știe să-și ceară scuze, dar poate fi drăguț când dorește și tocmai mi-a demonstrat asta. 

          O fată a ieșit din cameră din urma lui. 

          ─ Jena, poți să te întorci înapoi, e totul bine aici. 

          Aceasta se conformează și intră în cameră închizând ușa după ea.

          ─ Acum spune-mi unde este camera ta, ca să te ajut să ajungi până la pat.

          Clatin din cap, dar el se împotrivește. 

          ─ Nu-ți face idei greșite, doar vreau să te întinzi ca să nu ți se facă rău. Te-am lovit și mă simt vinovat, lasă-mă să fac măcar ceva pentru tine. 

          Închid ochii, apoi expir zgomotos pe gură. 

          ─ Adevărul e că m-am certat cu colega de cameră și aceasta a decis că nu suntem făcute să locuim împreună. În plus, cred că de mai mult timp căuta un mod de a-și aduce iubitul să trăiască cu ea, deci... 

          ─ Ai fost la administrație să ceri altă cameră?, întreabă el începând să fie din ce în ce mai serios.

          ─ Da. Nu mai au locuri libere. Dar nu-ți face griji, o să-mi caut o cameră în hotel sau ceva. Îți mulțumesc oricum, poți pleca mai departe acum.

          Mă ridic de jos și-mi iau și geanta, ținând încă cu o mână batista la nas. 

          ─ Nu, ascultă, rămâi la mine în seara aceasta și deja mâine vedem ce facem.

          Ce facem? Dar cine se crede? Numai pentru că mi-a dat cu ușa în cap nu înseamnă că e dator să se dădăcească cu mine.  

           ─ Sunt în regulă am spus. Mai bine pleacă. Nu vreau să-i dai motive de îngrijorat prietenei tale. 

          Se uită la mine și începe să râdă. 

          ─ Cine, Jena? Dar ea nu e iubita mea, suntem verișori. Am împrumutat niște materiale suplimentare de la ea și acum i le-am întors. Gata cu pretextele. E vina mea și vreau să te ajut. Nu-mi creezi nici un disconfort și o să fiu bucuros să am companie în seara asta. 

          Mă uit la el cu ochii mari, iar acesta începe iar să râdă. 

          ─ Voi fetele mereu vă gândiți la prostii? Mă refeream la faptul c-o să am în sfârșit cu cine vorbi.  Nu-ți imagina cine știe ce. Acum hai. 

          Îmi ia geanta din mână și pornește pe hol. Merg din urm lui puțin stânjenită. Oare ce o să creadă cei care ne vor vedea împreună? Și așa am o reputație cam proastă pe aici din cauza surorii mele, a mai rămas să se gândească lumea că sunt una din fetele care se duce la oricine acasă. Ideea asta nu-mi place deloc, dar tipul nu prea pare să fie deranjat. În plus, oricât aș încerca, el oricum insistă s-o facem pe-a lui. 

          Ieșim din cămin și-o luăm spre parcare. 

          ─ Unde mergem?, îl întreb în timp ce mergem printre mașini. 

          ─ La mine, cum am mai zis. Nu-ți face griji, nu trăiesc departe. Dacă vrei poți să te întinzi în mașină, dacă te simți rău.

          ─ E în ordine, nu e nevoie. 

          Iau băsmăluța de la nas și constat că sângele s-a oprit. El a aruncat geanta mea pe locul din spate, apoi mi-a făcut semn să urc în față. Intră și el. Îmi amintește să-mi pun centura, apoi pornim. După câteva minute oprește mașina lângă un supermarket. 

          ─ Plec să cumpăr câte ceva. Așteaptă-mă în mașină. 

          Nu-mi place toată ideea asta. Simt că nu e bine ce fac, dar nu pot da înapoi. Băiatul pare foarte pornit să-și răscumpere vina și nu vrea să accepte nici un refuz. 

          Se întoarce nu peste mult timp în mașină și pornim mai departe.