Dacianei nu îi plac florile peste măsura, nici să coase și nici poezia, de fapt nu se comformează aproape deloc tiparului obișnuit al unei fiice de boier. Cu toate acestea trăiește sub jugul strict al statutului său, deși inima îi tânjește după lupt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
3 august 1524, Conacul Aldea
Sub buzele uscate de vânt, tăișul sabiei era rece, nefamiliar de rece, precum însuși sărutul morții. Șoaptele îi alunecară în grabă, fără să le audă nimeni, o promisiune aproape uitată, un jurământ făcut cândva la capul unui muribund. În spatele ei soarele îi încindea trupul, vântul uscat răsucindu-i firele răzlețe ce începuseră a ieși din coada împletită, amestecându-se printre buze, peste șoapte și ascuțișuri bolnave. Zâmbetul ușor strâmb, ușor nebunesc îi înflori într-un colț, spre oponentul său și fandând spre stânga, atacă spre locul în care știa că apărarea lui era mai salbă.
Sunetul rece al metalului lovit reverbă în aer, când Cazimir Aldea îi respinse propriul atac, sabia sa hârșâind jalnic pe când și-o retrase cu putere din încleștarea îi care se prinseseră.
— Începi să fii previzibilă cu atacul pe stânga, îi răspunse tânărul, al cărui zâmbet superior îi arse sufletul până în cele mai lăuntrice colțuri ale sale.
Drept răspuns Daciana scoase un mârâit amenințător și cu mâna prăfuită își îndepărtă părul de pe frunte. Afurisitele acelea de fire de păr îi scăpau mereu din strânsoare, oricât de mult s-ar fi chinuit să le țină la un loc.
Pe margine, adăpostiți care pe unde apucase, ba pe la umbra prispei ce înconjura casa mare, în stil boiereasc, ba împrăștiați pe sub copacii răspândiți, cavalerii Ordinului Dragonului, priveau cu interes mascat lupta din fața lor. Mulți dintre ei strâmbaseră din nas când auziseră că fata boierului lor avea să se alăture antrenamentelor, și poate că încă o mai făceau, pe ascuns, căci în față nimeni nu-i mai râdea, mai ales când avea o armă deloc boantă în mână.
Știa și de pariurile acestora, motiv pentru care se arătau interesați de ea și de lupta aceasta. Bruneta le simțea privirile în păr și în ceafă, trecând peste trupul său suplu și aproape că-și pierduse atenția, în momentul în care fratele ei, Cazimir, decisese să nu mai fie o găină speriată și să o atace. Pară lovitura la limită, iar dansul încleștat al săbiilor începuse. Trecuse vremea de tatonat subtil pe margine, ca și cum se temeau de luptă. Niciunul nu o făcea.
Părul negru al Dacianei flutura în aer la fiecare mișcare şi îi ieşise din coada împletită din loc în loc, şuvițele subțiri încrețindu-se în câlți negri din pricina transpirației. Oboseala ei nu se făcea simțită, luptând plină de curaj, cu toate că brațele îi ardeau de eforul de a balansa cum trebuie sabia, ochii săi părând nestemate, smaralde vii, precum cele ce numai pe capetele încoronate ale Europei se mai puteau găsi. În fața ei, Cazimir Aldea, care moştenise părul bălai al tatălui lor, dar care asemeni celui al Dacianei se ondula uşor la vârfuri, zâmbea cu o nerușinare specifică, cum doar el ar fi putut afişa în fața unei tinere domnițe înarmată până în dinți şi cu o privire ce îmblânzea şi leii.
