Conacul Șerpilor

Prolog

    Mai 1524, conacul  boierului Cantacuzino.

      Lui Avram nu îi plăcuse niciodată să stea de pază noaptea cât era ea de lungă. Încă de mic copil se temuse de astfel de nopți, în care luna veghează mută asupra lor, și doar greierii mai țârâie alene prin firele lungi de iarbă. Atunci  era ucenic de baci la o turmă, iar restul păstorilor ce se strângeau în jurul focului și tăifăsuiau până târziu în noapte, râdeau de se prăpădeau de el, un copil care tresărea la fiecare foșnet sau la fiecare urlet îndepărtat al lupilor.

     Lucrurile nu se schimbaseră nici acum când de la păstor avansase și primise un post de paznic la conacul boierului Cantacuzino. Despre acest boier, el nu știa prea multe, în fapt nu îl văzuse aproape deloc, căci fusese angajat de către vătaful boierului, Chiril, un om care se cam purta cu nasul pe sus față de toți slujitori, dar Avram nu scotea un cuvânt înaintea lui, de teama să nu își riște pâinea. Oamenii din sat spuneau că era un anume boier Cantacuzino, al cărui tată primise când era încă tânăr pământul acesta, iar vechiul boier fusese surghiunit de către domnitor și plecase în pribegie pe la unguri. Acum după moartea părinților, tânărul boier îi luase locul tatălui său, deși mai mult trăia la Curtea Domnească, venind doar de câteva ori la moșia sa .

     Bărbatul își amintea însă zilele calde de vară, când mai ales atunci venea să petreacă câteva zile liniștite, departe de haosul Curții Domnești. Mereu știau când acesta se întorcea pe pământurile sale, căci praful se ridica de câțiva coți când zorea caii pe drumul ce ducea fără de greș de la Târgoviște și până în satul lor. Nu venea niciodată neînsoțit și fără alai mare de chipuri luminate. Era însă ceva ciudat cu acest fiu de boier încă prea tânăr să se ocupe de astfel de treburi, dar cum tatăl său murise toată conducerea căzuse asupra sa. În plus de aceasta, chiar și când venea la moșia sa, arareori se arăta pe timpul zilei, iar seara dădea cele mai strălucitoare banchete, acompaniat de însoțitorii săi de la curtea Domnitorului, cu care petrecea până în zori.

     Se opri fără chef lângă un perete de piatră al curții conacului și se întinse leneș pe iarbă. Nu-i prea plăcea lui deloc să stea singur de pază, dar de data aceasta rămăsese astfel, căci Bogdan,  se milogise la el să îl acopere în seara aceasta mai bine de jumătate de zi. Îi cedase în cele din urmă, știind cât de vremelnici puteau cei de vârsta lui Bogdan să fie. Deși nu era decât cu 6 ani mai mare, lui simțea deja cum îi trecuse vremea de ținut de șotii sau de curtat te miri ce fată. Cu toate acestea la 26 nu era deloc bătrân ci chiar încă în putere. Ce nu ar fi dat să se afle acum acasă, în brațele nevestei sale Iilona care probabil se tolănea singură în patul cel mare, iar copii dormeau fără griji, visând la cine știe ce trăsnăi. Închise și el ochii și se văzu parcă stând alături de trupul ei, dezgolit de cămașa veche și care era găurită în câteva locuri. O vedea așa cum o vedea la lumina zilei, ridicându-se nedumerită și privind printre gene cu ochii ei blânzi, ca mai apoi să își ducă mâinile subțiri și albe ca de ceară pe după gâtul său.

     Visul i-a fost întrerupt de un foșnet undeva în pădurea ce se țesea în spatele conacului, iar Avram sări imediat în picioare, bâjbâind după pușca pe care o trântise în iarbă. Dacă nu ar fi fost luna era convins că avea să se împiedice și de propriile picioare, dar acum era o seară senină de mai, cu luna luminând tot ce întâlnea în cale, iar stelele erau martori tăcuți pe lângă doamna cerului. I se păruse că auzise zgomotul venind dintre tufele mărunte de la marginea pădurii, așa că ciuli urechile atent. La început se gândea ca doar i se păruse, ca își imaginase el totul, așa ca atunci când sosise prima dată în sat și încă mai auzea în nopțile cu lună plină, urletul singuratic al lupiilor de pe stâncile munților aflate la kilometri distanță. Când crengile foșniră însă încă o dată fără a fi mișcate de vânt bărbatul se convinse ca nu îi se păruse lui, asta dacă nu înnebunise de la atâta singurătate, de umblat prin acele părți prin care nici animalele nu se arătau.

     Aproape că sări câțiva metri în sus când auzi foșnetul frunzelor parcă și mai aproape de el, încremenind acum în mijlocul potecii, cu sufletul la gură și cu mâna pe armă, pregătit să sperie pe oricine se afla ascuns acolo. Peste el parcă se așternuse acum o liniște ca de mormânt, unde nici vântul nu adia cald, părând că se oprise timpul în loc. Aștepta parcă fără răbdare să fie dezvăluit de către frunzișul bogat, iar sângele i se scurgea cald prin vene. Inima sa bubuia, mai că să îi iasă din piept, și parca îi tremura mâna, fără să poată să spună drept de ce, căci n-avea teamă de vreo sălbăticiune. Avram era de părere că nu de animalele pădurii trebuia să se teamă, ci mai degrabă de fiara ce purta nume de om, căci ea lua orice piele și te ataca când te așteptai mai puțin.

    Câteva clipe mai târziu dintre acestea răsări într-un salt un ghem de blană roșie, care trecu fără să se uite la el pe lângă picioarele sale, fugind mâncând pământul. Atunci bărbatul cu părul negru lăsă arma în jos, de pe buze zburându-i un râset nervos, în timp ce cu mâna stânga își mângâie obrazul neras.

     — Ce prost sunt! Și eu mă speriasem de o vulpe, râse acesta în continuare.

     Când dădu să se întoarcă la locul său în ierburile de lângă zid  a simțit sângele cum îi îngheță  în vene, când o suflare neomenească i se lovi de urechi și coborî spre gât, atât de rece ca parcă sufla din gura iernii. Până să se dezmeticească cum trebuie de frica ce pusese stăpânire pe sine, o pereche de mâini i se aduse în jurul gâtului, strângând puternic. Nu a simțit nici când o pereche de colți lungi și ascuțiți ca doua pumnale i se înfipseră în gât, în venele ce pulsau sălbatic, nici ghearele ascuțite ce ieșiseră, zgriindu-l acolo unde îl țintuiau.

     Avram slobozi un strigăt disperat de durere, pregătindu-se să îl lovească pe cel din spatele său cu patul puștii, însă era prea târziu, simțind în secunda următoare cum lumina lunii dispare încet încet și odată cu ea vine întunericul dulce al somnului, iar mâna îi alunecă fără vlagă pe lângă corp.

***

     La prima oră a dimineții,  lumea din sat ce pornise la lucru pe câmp deja se strânsese roată în jurul celui ce zăcea în mijlocul drumului. Îl găsise una dintre slujnicele conacului când ieșise la poartă, zăcând într-o baltă de sânge, căci atâta mai rămăsese din bietul Avram, o baltă de sânge și o jumătate de corp sfâșiată pe alocuri până la os. Oamenii însă își făceau cruce, murmurând încet cine știe ce despre strigoi, pricolici ori iele ori alte arătări ale nopții, care păreau să îi fi venit de hac bărbatului. Femeile, îngrozite scuipau în sân, iar babele rosteau în liniște descântece vechi ori rugăciuni. 

Peste toate însă răsuna glasul tânguit al  Iilonei, femeia blondă ce își mânjise veșmintele de când tot jelea la capul bărbatului său. Oricât îl ruga să își vină în fire, Avram al ei nu avea să mai vadă niciodată nici lumina soarelui, nici ochii blânzi ai iubitei sale, maronii ca blana căprioarelor, scăldați acum de lacrimi amare,  și nici să simtă brațele ei strângându-se albe pe grumazul său.