Dacianei nu îi plac florile peste măsura, nici să coase și nici poezia, de fapt nu se comformează aproape deloc tiparului obișnuit al unei fiice de boier. Cu toate acestea trăiește sub jugul strict al statutului său, deși inima îi tânjește după lupt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
3 spre 4 august 1524, drumul de la Conacul Aldea la Târgoviște
Noaptea se scurgea neagră dincolo de perdeau subțire ce mai că stătea să cadă la fereastră. Pe drumul nepietruit de țară, plin de hârtoape, caii alergau precum vântul, hurducăind mijlocul de transport din toate închieturile. Osiile gemeau mâhnite sub greutatea lor, cărând o bună oparte din familia Aldea, și câteva dintre cuferele cele mai mici. Restul cuferelor se aflau în celelalte trăsuri, poate chiar mai grele decât acestea. Vântul care Dacianei i se păruse că bate a schimbare acum mai că urla prin crengile pomilor, căci erau adânc cufundați în inima unui codru vechi decât lumea.
Într-adevăr, tatăl său își ținuse promisiunea și plecaseră chia înainte de apus. Cerul căpătase în acea seară o nuanță de un delicios portocaliu, ca piersicile coapte, un apus de august pe care Daciana ar fi iubit să îl privească în timp ce călărea în fruntea alaiului, alături de tatăl şi de fratele ei, și de corpul de cavaleri bine instruiță care îi însoțeau, aşa cum, de altfel și insistase să o facă. Dar fusese redusă la tăcere din două vorbe şi înghesuită în trăsura alături de mama şi de cei doi frați mai mici, Dan şi Mihnea, care de fiecare dată se împingeau în ea când se băteau din cele mai mari prostii. De exemplu, în spațiul închis pe care trebuia sa îl mai împartă vreme de încă un conac, cei doi începuseră să se ciondănească, asemeni unori cocoşi, pentru cine reuşea să numere mai mulți corbi în copacii de pe marginea drumului.
— Daciana, cred că e timpul să renunți la fața lungă, îi preciză mama ei la puțină vreme după ce plecaseră din curtea conacului, în timp ce privea pierdută în negura de afară.
Bruneta moştenise, însă orgoliul tatălui ei, fiind chiar și acum suparată pe hotărârea mamei ei de a-i interzice cu vehemență să meargă călare, interdicție motivată de dorința de a o proteja, căci drumurile acelea nu era sigure pentru o domniță, mai ales una de statutul ei. În plus faptul ca purta una dintre rochiile ei bune, din catifea rosie şi brodată la mâneci cu fire de argint o făcea să se simtă incomodă, lipsită de mobilitatea cu care se deprinsese în timpul antrenamentelor, ori de fustele negre simple, fără prea multe falduri pe care le purta zi de zi. Nu reușise să îi schimbe decizia mamei ei, motiv pentru care avea cufere întregi cu rochii şi alte zorzoane.
O vreme liniștea, pe cât era posibil să existe în prezența mezinilor familiei, se lăsase ca o perdea grea între cele două femei. Era, privindu-le astfel imagini în oglinddă ale aceleași persoane, unde una era înțelepciune dată de viață, cealaltă era focul sălbatic și curajul nebun al tinereții. Poaate de aceea se contraziceau adesea. Deşi nu lăsa mereu să se vadă, Daciana îi purta un respect adânc femeii ce îi dăduse naștere, însă gravitatea ce îi guverna figura îi aducea uneori fiori pe şira spinării. Era ceva trist în ochii mamei sale, chiar și atunci când era fericită, cu adevărat fericită.
Fiică şi soră de domnitor, femeia crescuse şi îşi continuase viața în această monotonie secătuitoare, chiar şi dupa ce se căsătorise cu boierul Aldea. Un cerc strâns limitat de legi nescrise, era doar o altă femeie într-o țară ce striga sânge și moarte, în care nu doar cotropitorii erau răul, ci puteai trăi cu răul zilnic lângă tine și fără să-l poți vedea ori dibuii.
