Orașul în care nimeni nu gândește

Cine este el?

Buna! Daca iti place acest capitol nu uita sa dai o steluta si sa lasi un comentariu ca sa stiu ca ai trecut aici si ca sa ajunga in top cat mai repede. De obicei cartile care ajung in top sunt carti cu foarte multe comentarii, asadar, nu te jena sa scrii orice. 

Iti multumesc pentru timpul rapit si sper sa-ti placa aceasta poveste :* 

--------

Stăteam la masa de la geam și îmi beam singură cafeaua. Nu era o zi normală, până atunci obișnuiam să stau cu prietenele mele și să râdem ca nebunele făcând glume și scanand fiecare bărbat care trecea pe stradă. Acum totul era schimbat pentru că eram singură la aceeași masă pe care cândva o împărțeam cu ele. Îmi lipseau, dar știam că felul în care m-am comportat le-a îndepărtat de mine.

Nu eram supărată, poate doar puțin trista pentru că nu se aflau lângă mine tocmai azi, de ziua mea. Împlineam 23 de ani și aveam tot felul de întrebări despre cum voi arăta la 70...
Te-ai apropiat de geam, erai îmbrăcat frumos și îmi plăcea stilul tău. Îmi plăceau ochii tăi albaștri chiar dacă niciodată în realitate nu mi-au plăcut bărbații cu ochi albaștri. Când te-ai apropiat de geam mi-ai zâmbit ca un prost și pentru un moment am crezut că nu mie îmi zâmbești. M-am întors să văd cine era norocoasa și am avut noroc pentru că eram eu cea care îți atrăsese atenția, dar ai dispărut într-o clipă și nu am înțeles nimic.

Am lăsat capul în jos și am încercat să-mi amintesc zâmbetul tău, părea real dar poate că te inventasem. Pentru câteva minute am crezut că am halucinații, că sunt atât de singură încât simt nevoia să inventez persoane ca să mă simt mai bine.

Erai frumos, îmi plăcea gropița care se forma atunci când zâmbeai, îmi plăcea barba ta puțin crescută și felul în care îți dădeai părul peste cap, șuvițele tale grizonate care îmi reaminteau că timpul trece repede. Și când în sfârșit am acceptat că erai doar un personaj din capul meu, când într-un final am înțeles că eu eram cea care-mi zâmbeam singură în reflexia geamului, ți-am auzit și vocea.

Am știut ca ești tu pentru că am darul ăsta de a-mi imagina vocile oamenilor înainte să vorbească. Știam că ai vocea groasă și totuși atât de suava când șoptești. Nu mi-a trebuit mult până să înțeleg că vocea pe care o auzeam se potrivea perfect cu chipul tău frumos. Voiam să cred că ești tu și din nou am simțit în mine speranța că exiști. Poate că îmi doream cu adevărat să exiști pentru că altfel aș fi fost considerată nebună, mi s-ar fi spus că sunt doar o tipă care-și inventează povești pentru a nu fi singură în viața ei.

Primele cuvinte pe care le-am auzit au fost „de când nu ne-am văzut!" și ai râs în timp ce îți îmbrățișai acel prieten. Se făceau deja 3 minute de când nu ne revăzusem pentru că mi-am întors privirea iar și iar spre tine. Și când ai râs am simțit cum râde inima în mine palpitand și cum creierul meu își inventează deja o poveste de dragoste.
Voiam să știu cine ești. Voiam să te cunosc, dar eram convinsă că mă inselasem, tu nu-mi zambisei mie și nici nu intrasei acolo pentru că voiai să mă cunoști.

Am auzit apoi niște pași, pantofii tai, îi recunoșteam pentru că mi-au atras atenția când erai afară, treceai pe lângă mine și eu nu aveam curajul să-mi ridic capul și să te privesc. Mă simțeam rușinată pentru că am crezut pentru un moment că mie îmi zâmbeai. Eram timidă acum pentru că prietenele mele nu erau cu mine, preferam să trec nevăzută pentru că știam că doar cu ele puteam glumi pe seama bărbaților. Dar ai venit și mi-ai spus:

-Prietenele tale sunt în vacanță? – necunoscutul ăsta îmi vorbea.
Îmi vorbeai și întrebarea ta mă lăsa perplexă. Îmi citeai gândurile sau mă urmăreai de ceva timp? Și preferam să îmi citești gândurile pentru că deja avusesem niște întâmplări cu tipi ciudați care mă urmăreau...

Voiam să te întreb cum te numești, voiam să știu dacă și numele se potrivește acestui frumos întreg, dar pentru început trebuia să-ți răspund la întrebare și să te întreb la rândul meu ce știai despre mine...

Mă uitam uimită la tine și probabil că dialogul avusese loc doar în capul meu pentru că nu îmi dădeam seama dacă aștepți un răspuns, dacă ți-am dat deja unul sau dacă ar trebui ca tu să-mi spui ceva. Te-ai așezat la masa mea și pentru că în continuare nu ne spuneam nimic mi-ai dat mâna și mi-ai zis:

-Max! Încântat de cunoștință – am dat mana cu tine și ca o proastă nici măcar nu m-am prezentat. Mă uitam la mâna ta și nu înțelegeam ce mi se întâmplă.

Ai crezut ca sunt nebună , în momentul ăla se vedea pe fața ta că îți doreai să te ridici și să-ți acompaniezi prietenul. Am zâmbit și ți-am răspuns :

-Lidia – îți spusesem că mă numesc Lidia pentru că eram convinsă că nu ne mai vedeam altădată, și mi-ai zâmbit ca și cum știai că nu ăsta este numele meu.
-Ne-am mai întâlnit, știi nu? – atunci am realizat că făcusem o boacănă și că nu trebuia să te fi mințit....

-Îmi amintești de cineva...

Dar mie nu-mi aminteai de nimeni și nici nu ne întâlnisem niciodată doar că știai să te joci frumos cu cuvintele și mie îmi plăcea sa îți fac pe plac.

Deci? Ti-a placut? Te rog da-mi o stea!!! :* Am nevoie de stele ca de aer! :*