Nu sunt o scriitoare, ci traiesc momentul. Scriu despre ceea ce stiu, ce cunosc. ce simt. Nu sunt o sriitoare, ci imi ocup timpul scriind. Îmi place realitatea,dar piperata cu un strop de fictiune in care acceptam faptul ca functioneaza alte reguli. Imi place ce scriu si sper sa va placa si voua!
*
Padurea nu este locul potrivit pentru unii.
Lor nu le place sa fie singuri intr-un spatiu atat de mare.
Dar mie da. Insa eu nu eram singura.
Fugeam cat de repede puteam si evitam sa privesc in urma, nu voiam sa ii zaresc privirea.
Imi auzeam bataile inimii, gafaiam, dar continuam sa alerg.
Intr-un moment de neatentie m-am impiedicat si m-am lovit de un copac, ceea ce l-a facut pe el sa alerge mai repede si sa se apropie de mine.
Ii auzeam pasii in urma mea si aproape ii simteam respiratia pe piele. Apoi am simtit doua maini care imi cuprindeau incheieturile.
"Lasa-ma, lasa-ma!" Am implorat si m-am zbatut eu ca sa scap din prinsoarea lui.
M-a intors cu fata la el si m-a lipit de un copac.
Desi strabatusem aproape jumatate din padure in fuga, el nu obosise.
Si-a lipit corpul de al meu, incercand sa ma tina sa nu fug, apoi a scos un cutit ce il purta la betelia pantalonilor.
A infipt cutitul in scoarta copacului si l-am privit in ochi.
"Te rog, nu face asta!"
*
Totul a inceput anul trecut.
Aveam 22 de ani cand o masina mi-a lovit parintii. Eram atat de socata, incat nu am putut sa vad decat o pereche de ochi.
*
In prezent, ma indreptam spre serviciu.
Vremea era racoroasa, iar cerul strabatut de nori. Din cand in cand, o raza galbena incerca sa incalzeasca pamantul.
Un barbat, cu un hanorac negru si gluga, mergea agale pe strada. Fata ii era acoperita cu o bandana, lasand la vedere doar ochii albastrii ca cerul, acea nuanta care iti dadea fiori pe sirea spinarii.
Trecand pe langa mine, se loveste puternic de umarul meu.
"Vezi pe unde mergi!"
"Scuze, dar tu te-ai lovit de mine." I-am reprosat.
Isi ridica capul plecat si ma fixeaza cu privirea.
Cu o miscare rapida, ma prinde de bluza, ma trage spre el si imi sopteste amenintator:
"Asculta, Cassie, sa nu uiti niciodata numele <Alexander>, pentru ca el e singurul lucru care te poate salva."
"De unde stii cum ma cheama?" Am zis cu o voce calma, sigura, punandu-mi mana peste incheietura lui, fara a-mi lua ochii de la el vreo secunda.
"Spune-mi, mai inteles?"
Am aprobat din cap.
"Bine." A spus, apoi mi-a dat drumul, imbingandu-ma si mi-a intors spatele.
L-am privit cum se indeparta de parca nu s-ar fi intamplat nimic.
*
Am intrat in curtea firmei unde lucram. Acolo m-a intampinat prietena mea Hope.
"Cassie!" A strigat ea, cu un zambet pe buze. "Haide, o sa intarziem!"
"Buna! Nu sunt decat 5 minute. Totul va fi in regula." Am linistit-o.
"Cum zici tu.... Apropo, ce ti-a luat atata sa ajungi? De obicei esti punctuala." Spune Hope, in timp ce patrundem in cladire.
"Nimic important."
"Ce mai face James?" O intreb pe Hope, in timp ce ne asezam la birouri.
"Despre asta voiam sa discut cu tine azi." Imi raspunde trista.
"Ce s-a intamplat?"
"Ne-am despartit aseara."
"Cum? De ce?"
"Mi-a spus ca sunt o persoana rea si ca nu merit iubirea nimanui. Apoi si-a luat lucrurile si, pur si simplu, a plecat. Nu am crezut vreodata ca va face asta, desi relatia noastra a fost cam instabila in ultima perioada."
Oftez. Nu am ce raspuns sa ii dau, asa ca ma multumesc doar sa o mangai usor pe spate, in speranta ca se va inveseli.
Se spune ca o atingere sincera poate valora mai mult decat unele cuvinte.
"Daca s-ar intoarce, l-ai ierta?"
"Nu o va face." Mi-a raspuns serioasa."Stiu asta."
Incep sa lucrez la calculator, ascultam sunetul obositor facut de imprimante si alte laptopuri.
La terminarea programului, am parasit incinta si voiam sa ma indrept spre casa, ca de obicei. Doar ca ceva m-a facut sa ma opresc. Am remarcat pe cineva pe trotuarul opus.
Era acelasi barbat, pe care il intalnisem azi. Imi dadeam seama dupa ochii scanteietori care nu se dezlipeau de pe mine, desi el purta, in continuare, bandana care ii acoperea jumatate din fata.
"Cassie, esti bine?" M-a intrebat cineva.Era Jason, prietenul meu.
Am aprobat din cap si l-am luat in brate.
"Ce mai faci?" L-am intrebat, incercand sa imi iau gandul de la incidentul de astazi.
Jason era un barbat inalt, cu ochi verzi, respectuos si grijuliu.
Ne-am cunoscut in facultate, iar de atunci am ramas impreuna.
Insa putini ii cunosc povestea trista din spatele zambetului alb si fermecator: mama sa a murit cand era mic; a fugit de acasa; a fost adoptat. Incerca sa ascunda aceste lucruri cu o veselie fara limite, dar este o persoana sensibila.
"Am venit sa te iau de la serviciu. Azi mergem la film. Ai uitat?"
"Nu, nu! Cum as putea?" Zic, incercand sa imi aduc aminte cand am planuit acest lucru.
"Bine. Plecam?"
"Sigur!"
M-am uitat, cu coada ochiului, peste drum.
Nu mai era nimeni acolo.
"Am fost promovata!" I-am spus vesela.
"Felicitari! Ma bucur nespus pentru tine." Imi saruta fruntea si ma strange puternic in brate.
Adoram aceste momente cu el. Mereu ma facea mai fericita decat eram de obicei si ma simteam in largul meu.
"Hope ce parere a avut despre asta?"
"Nu stiu. Nu am mai vorbit dupa ce am anuntat-o. Doar m-a felicitat si a plecat."
"Eu tot cred ca nu este ceea ce pare."
"Este prietena mea, deocamdata, si trebuie sa o accept cu bune si rele. Nu ma pot certa cu ea doar pentru ca este geloasa."
"Mai vedem!"
*
Cand am iesit de la cinematograf, eu si Jason am inceput sa discutam despre film. Subiectul ne captase total, iar contrazicerile nu lipseau.
"Cum de nu a observat ca fata pe care o iubea era cea care i-a facut cel mai mult rau in viata? Chiar atat de orb era?" Intreb.
"Poate a realizat, dar era prea indragostit. Nu a vrut sa o raneasca. Din iubire, faci lucruri incoerente." Ma lamureste Jason.
"Nda, nu prea cred."
L-am sarutat pe Jason, apoi am plecat acasa. Era deja tarziu, iar a doua zi aveam o groaza de treaba. Aveam nevoie sa ma odihnesc.
In fata usii, pe prag, gasesc un biletel anonim, cu un mesaj dubios:
"Ai grija de tine!
Eu te voi apara intotdeauna."
Am mototolit hartia si am aruncat-o, nestiind la ce sa ma gandesc. Eram obosita, iar in capul meu nu se mai forma nicio idee, despre nimic.
Cand am atins pernele si covelturile moi ale patului, am adormit instant, dar somnul meu nu era nici pe departe cel asteptat.
Era plin de vise: unele stranii, legate de parintii mei si cel ce le facuse rau, altele frumoase, in care eram stransa in brate de ei si chiar de Jason, cu ocazia zilei mele de nastere. Altele erau pur si simplu intrebari care ma framantau: cine este Alexander si cu ce ma poate ajuta el? Oare barbatul de pe strada si de ce ochii lui imi par atat de familiari?
Oare voi gasi vreodata raspunsul acestor ganduri?
CITEȘTI
La Reina soy Yo
Teen Fiction~Dragoste si Pedeapsa ~Iarta si iubeste! ~Descopera-te pe tine! ~Nu ii lasa pe ceilalti sa te considere slab! Surprinde-i cand se asteapta mai putin! ~Toti se intreaba care este semnul vietii. Eu cred ca este fericirea.
