Acel "ceva"

Pe cont propriu!

Cristina se gândise de multe ori ce anume să facă în privința atitudinii apropiaților ei, dar soluțiile găsite nu au dat randament. La început a încercat să discute cu ei, bineînțeles, fără rezultat. Apoi a încetat să vorbească cu ei ... și mai rău! Nimic din ce gândea  că ar trebui să funcționeze nu avea urmările pe care le dorea ea. Merse în camera ei pentru a-și face "planul de luptă". Scoase de sub pat o cutiuță mică, maro, cu o închizătoare fermă dispusă cu un lacăt, precum cele de bijuterii. Scoase cu grijă de sub salteaua de la pat o cheiță legată cu o fundiță roșie și deschise atent cutiuța. În aceasta se aflau bancnote de mai multe tipuri. Aceasta le ia pe toate, le numără și decide să le pună la loc de unde le-a luat. "Ar trebui să fie de ajuns" , își spuse în sinea ei. Cristinei îi era simplu să-și facă economii deoarece în fiecare zi primea bani pentru mâncare la școală dar nu-i prea folosea. A luat un carnețel și a început să-și noteze tot felul de chestii precum "bluza gri cu mânecă" , "pantalonii albi lungi" sau "tricoul negru de la bunica,primit de Crăciun". A scos din dulap o valiză, nu foarte mică dar nici foarte mare. A deschis-o și a început să o umple. A așezat cum s-a priceput mai bine toate lucrurile pe care le-a notat mai devreme pe carnețel și le-a bifat pe listă în ordinea în care le făcea loc în valiză. Când a terminat cu hainele, a mai așezat lângă acestea o pereche de teniși, un ursuleț de pluș, preferatul ei dintre jucării și trei albume cu poze. Fără să stea pe gânduri a închis valiza și a ascuns-o bine la loc în dulap, nu care cumva să fie observată dacă intră cineva în cameră. A pus ceasul să sune la ora 05.00 , s-a pus în pat și a adormit rapid. După doar 7 ore de somn, timp care i-a părut a fi de fapt 7 minute, sună ceasul. Se ridică obosită din pat, îl oprește pentru a nu-i trezi și pe ceilalți și se pregătește pentru a-și pune în aplicare planul. Se îmbrăcă repede, scoase cu grijă valiza din dulap fără a face prea mult zgomot, scoate și cutiuța cu economii pe care o lăsase la locul ei, se încalță încet și iese pe ușă fără a se grăbi prea tare. Înainte de a pleca, lasă pe pernă un bilet: "Mamă, te rog să nu fii supărată pe mine pentru decizia pe care am luat-o, așa va fi cel mai bine pentru toți. Nu mai suportam să trăiesc în umbra Ioanei, ca și cum eu n-aș fi bună de nimic iar ea face totul perfect. În privința mea să nu-ți faci griji, voi fi bine. Te rog să nu mă cauți pentru că nu vreau să fiu găsită. Îmi va fi dor de tine și de bunici. Cu drag, Cristina!".
Cristina avea emoții cu gândul la ce urma să facă dar pe măsură ce sarcinile erau îndeplinite iar ea deja plecase nu mai exista cale de întoarcere, nu și pentru ea. Considera că orice ar fi fost mai bine, chiar și să locuiască în pădure, decât într-o casă mare dar în care să fie nefericită și neapreciată pentru ceea ce reprezintă. După 10 minute de mers pe jos a ajuns în cea mai apropiată autogară de unde plecau autobuze în toată țara. Era confuză și nu prea știa ce să facă, nu mai plecase nicăieri singură până acum. Se întreba unde va merge, ce va face ... pe deasupra își mai luase și valiza iar ea nici nu știa unde va ajunge,unde va sta. Toate aceste gânduri îi umpleau mintea și nu se putea concentra. Descurcăreață din fire, imediat îi vine ideea de a merge să se informeze la unul din ghișeele de specialitate. Dar ce avea să spună? Se întreba plină de îngrijorare. Ajunsă în fața ghișeului, bate în gemulețul din fața ei pentru a fi observată.
- Cu ce vă pot ajuta? Întreabă centralista ridicând gemulețul ce le despărțea.
- Bună ziua! Aș dori să ajung la bunicii mei, dar nu știu de unde trebuie să iau bilet și unde găsesc autobuzul.
- Unde locuiesc bunicii tăi? O întrebă curioasă doamna din spatele ghișeului.
- În ... ăăă ... în Galați, răspunse Cristina după o scurtă ezitare.
Bineînțeles că era o minciună iar Cristina era conștientă pe deplin de acest lucru. Acum era și mai speriată, nu mai fusese niciodată în Galați, nu cunoștea pe nimeni și nu știa locurile de acolo.
- Ești sigură?
- Ăăă ... da! Răspunse gânditoare Cristina.
- Bine. Păi atunci, poți cumpăra de aici biletul iar mașina va pleca chiar de vis-a-vis în 10 minute.
-Cât costă biletul?
- 65 de lei.
Cristina numără cu atenție banii pe care îi avea în cutiuță și constată că are doar 60. O urmă de tristețe profundă îi apăru imediat pe față.
- Of! Am doar 60! Exclamă aceasta cu vocea stinsă.
- Bine, îți voi face o favoare pentru că observ cât de nerăbdătoare ești să ajungi la bunicii tăi și îți voi da biletul.
Fața Cristinei se lumină brusc și un zâmbet de uimire își făcu apariția.
- Chiar? Vă mulțumesc mult!
- Cu plăcere,drăguțo! Acum hai, fuga, să nu pierzi mașina!
- Vă mulțumesc! La revedere! Striga aceasta în timp ce alerga grăbită spre autobuz.
Ajunsese la fix. S-a urcat, i-a înmânat biletul șoferului și a mers în spate unde mai erau două locuri libere. Pe tot parcursul drumului, Cristina s-a gândit ce va face când va ajunge, unde va merge și cum se va descurca ... dar nu a găsit vreun răspuns concret. Timpul a trecut repede fiind cuprinsă de gânduri și înainte să-și dea seama a ajuns în autogara din Galați. S-a dat jos din autobuz și mergea unde vedea cu ochii, spre necunoscut. Era confuză, neatentă și nu știa încotro se-ndreaptă. O doamnă ce venea din sens opus,la fel de neatentă și grăbită, a lovit-o din greșeală iar valiza i-a scăpat din mână.
- Oh, îmi pare foarte rău! Îmi cer mii dr scuze, nu eram deloc atentă.
- Nu este nici o problemă, nici eu nu eram atentă!
- Dar unde mergi așa grăbită? Întreabă doamna din fața mea pe un ton familial.
Era o doamnă care avea în jur de 35-40 de ani, înaltă, slăbuță și cu o figură luminoasă.
- Păi ... merg ... drept să vă spun nici eu nu știu unde merg, spuse Cristina în timp ce o lacrimă plinã de tristețe i-a apărur pe față.
- Oh, draga de tine! Te-ai pierdut, scumpo?
- De fapt nu m-am pierdut ... am fugit de acasã din cauza familiei mele și ... și ... spuse Cristina sacadat printre lacrimi.
- Îmi pare foarte rău să aud asta! Ai vrea să-mi povestești ce s-a întâmplat? Ah, am uitat complet! Eu sunt Ana, îmi pare bine să te întâlnesc.
Cristina era puțin confuză în legătură cu interesul acestei doamne necunoscute de a-i afla povestea, dar cum nu avea altă alternativă, acceptă.
- Eu sunt Cristina. Da, cred că mi-ar face bine să vorbesc cu cineva despre asta.
S-au așezat pe una din băncile din acea autogară iar Ana s-a oferit să cumpere două ceaiuri. Cristina i-a povestit cu greu, printre lacrimi, toate cele întâmplate iar Ana era extrem de afectată de cele auzite.
- Dragă Cristina, te înțeleg perfect și știu ce simți. Chiar dacă nu am copii,am citit foarte multe cărți și am auzit multe experiențe ale prietenilot cu copiii lor. Chiar te înțeleg și nu-ți condamn alegerea
- Vă mulțumesc, sunteți foarte amabilă.
Cristina era cu adevãrat uimită că a întâlnit o astfel de persoanã binevoitoare. Nici prin cap nu i-ar fi trecut așa ceva.
- Poți să-mi vorbești cu "tu" , dragă Cristina. Și spune-mi ... ai idee unde vei merge?
- Nu, chiar nu am unde merge. Probabil voi ... voi ... voi rămâne chiar aici.
- Nu, nu, nu! Așa ceva nu se poate întâmpla. Nu te pot lăsa aici de una singură. Eu mă întorc de la sora mea și dacă vrei poți ... poți să vii la mine.
- Oh, nu cred că aș putea, spune rezervată Cristina, o urmã de tristețe apãrându-i pe chip, n-aș putea să fiu o povară pentru tine ... ai fost foarte amabilă.
- Să fii o povară? Scumpo, eu nu am pe nimeni, nu sunt căsătorită, nu am copii, o am doar pe sora mea care oricum locuiește în alt oraș. Mi-ar face plăcere să te am alături!
- Nici nu știu cum sã-ți mulțumesc! Oh, îți mulțumesc foarte mult, îți mulțumesc din suflet!
- Plăcerea e de partea mea!
Se ridică de pe bancă și pleacă spre casa Anei. Era o fericire de nedescris pe chipul Cristinei, părea cu adevărat fericitã. Nu s-ar fi gândit niciodată că va avea parte de atâta noroc încât să întâlnească o asemenea persoană.
După 15 minute de mers cu taxiul au ajuns în fața casei Anei. Aceasta se afla pe o alee îngustă dar foarte aspectoasă, fiind pavată cu flori multicolore. Casa nu era mare, la parter avea două dormitoare, o cameră de zi, o bucătărie, o baie și o debara iar sus o mansardă cu încă un dormitor + balcon și o baie. Cum spuneam, nu era extrem de mare, nu era luxoasă, dar era primitoare și călduroasă, exact ceea ce-și putea dori Cristina. A durat foarte puțin să se facă comodă. Și-a așezat hainele și tot ceea ce reușise să aducă cu ea într-un dulap din lemn aflat sus, la mansardă. Acolo urma să fie camera ei.
La două ore după plecarea ei, în cameră, fosta ei cameră, intră mama ei să o trezească pentru a merge la școală. Aceasta se apropie de pat, se panichează observând că nu este, dar după ce constată că a lăsat un bilet se mai liniștește preț de câteva secunde crezând că a plecat la unchiul și mătușa ei, căci avea obiceiul se a nu-și anunța toate plecările. După ce citește pe nerăsuflate biletul, fața i se inundă de lacrimi și cade în genunchi la marginea patului, la gândul că ea a provocat plecarea fiicei ei. O mulțime de gânduri îi treceau prin cap și nu știa ce să facă. Nu știa unde poate să fie, nu-și imagina unde s-ar gândi să meargă un copil de 11 ani, se întreba dacă nu s-a rătăcit, dacă este bine, dacă nu cumva a pãțit ceva rău, iar toate aceste gânduri o afectau și mai rău. A anunțat poliția cât a putut de repede și imediat au început căutările. Investigațiile în acest caz nu s-au extins prea mult pentru că nimeni nu și-ar fi imaginat că un copil de doar 11 ani poate ajunge atât de departe. La aflarea veștii, dar mai ales motivului plecării Cristinei, toți au fost șocați și în același timp s-au simțit vinovați pentru cele întâmplate.
Cristina nici măcar nu se gândea la cei pe care i-a lăsat în urmă, nu îi păsa dacă suferă sau nu pentru că și ea a suferit mult timp din cauza lor iar aceatora nu le-a păsat. Considera că a făcut o alegere corectă, că nu era nevoită să stea în preajma unor oameni care nu o apreciau pentru ceea ce e și doreau să o schimbe. Alături de Ana se simțea apreciată, aceasta o asculta, nu o judeca, nu voia să devină ceea ce nu era și mai mult de atât, nu avea nicio obligație să facă asta, a îndrăgit-o pur și simplu și s-a oferit să aibă grijă de ea, lucru care a determinat-o pe Cristina să țină la ea într-un timp foarte scurt. Îi plăcea foarte mult chiar și noua casă, era spațioasă și oferea un aer familial, era luminoasă, într-o zonă liniștită, ce-și putea dori mai mult de atât o fetiță de 11 ani?
Detaliile pe care le-a observat încă de la început și care i-au atras atenția erau numeroasele tablouri de pe pereți, de pe fiecare perete al fiecărei camere și care erau pline de mister dar foarte frumoase. Seara, în timp ce o ajuta pe Ana la pregătirea cinei, și-a făcut curaj și a decis să o întrebe despre acele tablouri.
- Ana, dacă nu te superi, aș dori să te întreb ceva, spuse aceasta ezitând.
- Sigur că nu mă supăr, draga mea, întreabă-mă orice vrei.
- Am văzut de cum am intrat foarte multe tablouri, în sufragerie, dormitoare, mansardă, chiar și în bucătărie și balcon. Ce semnifică aceste tablouri? Ale cui sunt?
Fața Anei se lumină brusc iar un zâmbet își fãcu apariția
- Oh, draga mea ... acele tablouri sunt foarte importante pentru mine. Autorul lor este un om minunat, un om sincer care merită toată admirația mea și a celorlalți.
- Și cine este acest pictor? Crezi că am auzit de el?
- Ei bine, nu știu dacă ai auzit de el sau nu, dar dacă tot ești așa de curioasă, îți voi spune.
Pe chipul Cristinei apãru un zâmbet larg ce exprima nerăbdarea. Era foarte curioasă ce este atât de special la acest pictor, își dorea cu adevărat să afle.
- Numele lui este ...

---------------------------------------------------------
Vă mulțumesc tuturor celor care ați citit primul capitol, celor care mi-ați votat munca și celor care mi-ați împărtășit părerile voastre. Ați fost în număr mare, lucru care mă bucură enorm! Vă mulțumesc tututor și sper să îmi citiți cartea în continuare! Nu ezitați să-mi spuneți ce părere aveți, indiferent că este pozitivă sau negativă!